Cum tot ne aflăm în mijlocul unui noiembrie gri și lipsit de culoare, și cum toamna își mai lasă încă culorile naturii să fie spălate de ploile reci, socotesc că, dacă îmi opresc pașii amintirilor în sălile expozițiilor, oprindu-mă în fața unor pânze încărcate de culoare, frumos și lumină este tocmai ceea ce îmi face bine. Cum tot atât de adevărat este și faptul că Nea Ion, cum îi spuneau prietenii apropiați, nu a vrut niciodată să-mi dea un interviu. Mereu se eschiva, nu îi plăceau întrebările iscoditoare și răspundea, mai în glumă, mai în serios. „Ce să-ți spun? Ce să-ți povestesc? Pe cine interesează viața mea? Du-te la Iancu. El are ce să povestească.” Iancu era bunul său prieten, pictorul Ion Pacea. Îmi îngăduia însă să-l privesc în tăcere cum picta acoperișurile caselor din jurul atelierului din Pangratti. Îmi îngăduia să răsfoiesc albumele de pictură ce stăteau stivuire pe băncuța de lemn din colțul atelierului. Nea Ion era o gazdă minunată și mă bucuram tare mult de fiecare dată când poposeam pe acolo. Discutam felurite la o cafea, dar niciun interviu… „Du-te la expoziții, scrie despre tablourile văzute, dacă vrei…” Și așa am și făcut. Decupez aici ce am scris la rubrica „Plastic” a revistei Luceafărul anilor 1978–79, după ce am fost la expoziția deschisă la Sala Dalles din București. A citit ce am scris și, cu un zâmbet șugubăț, mi-a spus: „Vezi că se poate și fără interviu?”…
„Primele acuarele, expuse de pictorul Ion Musceleanu pe simezele Sălii Dalles, deschid larg ferestre către sufletul privitorului, ajutându-l să pătrundă în mediul dens al culorilor. Așadar, de la început, acuarele ce dezvăluie talentul nedezmințit al desenatorului Ion Musceleanu, minuțios și cu grijă aplecat asupra liniilor. Te lași cuprins de vibrația unor evidente prospețimi și tinereți pe care o degajă pictura maestrului. Ești pătruns de înțelesul profund al sentimentelor ce odinioară l-au copleșit pe poet, atunci când cânta «verdele crud» al primăverii. O lumină crudă, o lumină fantastică înconjoară pânzele pictorului, emițând parcă muzica liniștită a naturii aflată în toată frumusețea ei plenară. Aceasta ne dezvăluie, încă o dată, faptul că pictorul nu se lasă atras de latura încărcată, obositoare a lucrurilor, ci este preocupat, îndeosebi, de structura poematică a mediului, de noblețea superioară, sensibilă, a omului, decantând muzica interioară a sentimentelor într-o bogată gamă coloristică. Pentru că, așa cum spunea Henri Catargi: «Deși desenează atât de frumos, Musceleanu e predominant colorist, lăsând în seama culorii mesajul picturii sale.» Și, într-adevăr, odată înconjurat de pânzele sale, te umpli de lumină, te învăluie un sentiment de liniște și curățenie, fiind copleșit, totodată, de dorința de a zăbovi în fața peisajelor și-a pătrunde în adâncimea lor odihnitoare. Mesajul uman al pictorului domină pânza, comunicând sentimentele adunate sensibil prin vibrațiile de culoare. Culoarea este așternută cu acel calm al penelului obținut în urma unei vieți dedicate picturii, câștigată în urma eliberării de convențiile imediatului, căci picturile lui Ion Musceleanu și-au găsit viață din chiar mediul ambiant, riscând învinuirea unei restrânse circumscrieri tematice. Repetarea, obsedantă chiar, a peisajelor surprinse, fie la Mogoșoaia, Sucevița, ori cele marine, nu ne demonstrează decât preocuparea artistului de a decanta prin mijlocirea limbajului culorii muzica interioară a sentimentelor trezite în fața naturii. Chipul uman, predominant feminin, nu face decât să sublinieze preocuparea și înclinarea artistului către frumos, către o calmă visare și poetică meditație. Tușa de culoare mângâie brațele, chipurile fetelor în roșu, a celor în fustă verde, galbenă sau mov, a acelora ce stau, citesc, meditează, toate modelele statornic surprinse de pictor într-o repetare a motivelor în aproape nesfârșite variante de interpretare. Motiv ce «l-a călăuzit spre o singură puritate a limbajului pictural ajuns să rostească fără nici un echivoc nobila seninătate a atitudinii artistice», cum nota Vasile Drăguț. Pânzele lui Ion Musceleanu prilejuiesc o caldă comunicare, un mesaj către puritate, tinerețe și înțeleaptă meditație în fața frumosului. Pictura lui este tocmai o chemare și un dar către frumosul pur, adevărat slujit de un maestru al picturii românești”…
Îmi amintesc de Nea Ion cu o mare bucurie, o adâncă nostalgie și dor după acele timpuri frumoase trăite ca tânăr reporter, iubitor de frumos, de acele clipe petrecute atunci alături de oameni deosebiți. Și așa singurătatea de acum nu mai este atât de greu de trăit, dimpreună cu toate aceste neprețuite aduceri aminte nu voi fi niciodată cu adevărat singură… Da, am înțeles, se poate și fără interviuri!
Ion Musceleanu (14 octombrie 1903–17 aprilie 1997) mi-a rămas atât de viu și de prezent în toate amintirile legate de el.
Mönchengladbach, Germania
Lucrări de Ion Musceleanu, click aici.
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
