Întotdeauna mi-au plăcut târgurile de vară ce aveau loc undeva, nu departe de satul meu natal Valea Plopului, fie la Bătrâni, Posești, Starchiojd, fie în București, Hurezu sau în alte orașe din țară. Mă duceam cu plăcere să le vizitez și chiar să-mi cumpăr câteva oale și ulcele emailate, urcioare cu gâturile lor lungi ca de lebădă, colorate sau pur și simplu din lut. Mă simțeam bine printre oalele și ulcelele din lut aduse de la târg. Oale și ulcele frumos măiestrite de mâna olarilor pricepuți în a lucra lutul acela moale care se lăsa mângâiat și modelat în palmele lor fierbinți, devenind adevărate creații artistice. Din iscusința cu care ei știau să rotească bucata aceea de lut, el prindea viață și formă, apoi creațiile lor erau împodobite de mâinile iscusite ale olarilor cu culori, alese culori, adunate în forme, flori, linii îmbinate măiestrit între ele. Îmi plăcea să le privesc, să le admir și să-mi umplu ochii de frumusețea lor. Cumpăram câteva farfurii, câteva căni, oale și ulcele și mă simțeam bine printre ele, odată ajunsă acasă cu comorile mele. Și acum mai am un vas minunat, frumos meșteșugit de mâinile de aur ale binecunoscutului olar Stelian Ogrezeanu, vas cumpărat la un târg din Hurezu, Vâlcea. Îl păstrez cu mare grijă și, uitându-mă la el, gândurile aleargă iar și iar în lumea olarilor pe care i-am cunoscut și cu care am stat de vorbă, ascultându-le bucuriile și necazurile, urmărindu-le munca în tăcere, căci și ei, când olăreau erau tăcuți și-și urmăreau cu o mare atenție mișcarea mâinilor. Fac acum un scurt popas în lumea amintirilor, un popas pe strada olarilor…
Așa am ajuns să stau de vorbă și cu Victor Vicșoreanu care, împreună cu soția sa Eufrosina se întreceau în a crea din lut adevărate opere de artă. La Hurezu, pe strada Olarilor, la numărul 99, i-am vizitat și am stat de vorbă cu ei, despre bucuriile și of-urile lor, așa, ca între oameni. Despre acest moment de neuitat, despre această întâlnire de acum mulți ani, am scris pentru revista „Flacăra” (nr.25, 19 iunie 1980), pentru rubrica Atelier, un articol intitulat Doi artiști își văd de treabă, pe care-l decupez acum cu mare grijă, retrăind acele momente cu noi emoții și aduceri aminte și mă regăsesc iară printre oale, străchini și ulcele, ca odinioară.
Abia s-au stins ecourile târgului de ceramică „Cocoșul de Hurez”, prilej pentru meșterii olari din țară de a-și face cunoscută arta, că ei au și trecut fiecare, din nou, la treabă, mânați de dorința de a face lucruri mai frumoase care să-i reprezinte și mai bine la viitorul târg. Experiența acumulată după fiecare confruntare se vădește în grija mâinii de a modela altfel lutul, de a-i imprima pecetea locurilor de unde a fost smuls și a personalității artistului popular, deopotrivă.
„Aici, la Hurez, te afli în lumea celor ce dau viață lutului; oale, ulcele, farfurii, stau anume risipite prin preajma gospodăriei, în grădină, pridvoare sau cu grijă prinse pe albul frunții caselor, ca să se știe, ca să afle și cei care încă nu știu, trecători ocazionali prin localitate că aici stau olarii, meșterii creatori de frumos. Și Ogrezenii, și Vicșorenii, Ileana și Dumitru Mischiu, Buclescu și Alexandru Țambrea, și alții, mulți alții…
Oamenii își împletesc munca de zi cu zi cu acea trudă copleșitoare, dar înălțătoare totodată, care le-a adus faimă, care i-a făcut cunoscuți în toate colțurile țării. Alături de ei, într-o coexistență firească, impusă de natura însăși, trăiesc și muncesc cei ce dantelează sau dau suplețe firului de lână și mătăsii, aducând faima județului vâlcean prin măiestria artei lor populare. Și aici, la Hurez, ca în multe alte locuri din țară, creatorii populari își găsesc cinstită munca, prețuită arta lor și ocrotită. Și aici, ca pretutindeni în țară, organele competente înțeleg să păstreze, să dezvolte pe mai departe aceste meșteșuguri. Sunt încurajați, antrenați, învățați în a face mai bine, mai frumos, mai original. Însuși târgul de la Hurez este un exemplu în acest sens. Iar Regulamentul târgului ceramicii populare românești Cocoșul de Hurez marchează acest adevăr […].Târgul de ceramică are caracter competitiv, participanții sunt din oficiu înscriși la concursul de creație. Juriul concursului, compus din specialiști etnografi și reprezentanți ai instituțiilor organizatoare, apreciază produsele ținând seama de autenticitate și de specificul stilistic, originalitatea și măiestria artistică a creatorilor, calitatea tehnică și funcționalitatea obiectelor.
La Hurezu, pe strada Olarilor, nr. 99, soții Vicșoreanu își văd de treabă. Pe lângă muncile gospodărești, pentru că cei doi, mereu nedespărțiți, își văd de grijile casei, livezii, bucății de pământ, abia apoi se adună în fața roții de modelat lutul. Nu lucrează din zori până-n noapte, ci doar atunci când au «bună dispoziție pentru asta». Și bună dispoziție au tot timpul. Se aștern la treabă pentru că atunci știu că pot «lucra corect și pot face lucruri bune», ne mărturisește meșterul. «La orice muncă mergem împreună, și-n oraș când mergem, tot împreună suntem. Așa am fost mereu», se confesează bărbatul continuând: «Nu putem lucra mereu, și mai ales când suntem obosiți, pentru că cine lucrează pentru bani…
Atelierul celor doi este lipit de casă. Parcă stă așa ca să ia din respirația ei. Sau să-i dea vigoare, sprijinind-o. E o casă bătrânească, albă. Cu multe ferestre joase, albite de mătasea și dantela perdelelor. Și-n atelier mica fereastră stă acoperită de pânza albă ca de ștergar românesc, a perdelei. Soba, rece acum, păstrează cenușa focului din iarnă. Mi-i imaginez pe cei doi, cu mâinile bătătorite, cu degete muncite modelând, mângâind carnea lutului adus de la 15 km de Hurez, de la Fometești, Rugetul, Creasta Corbului. Râșnița de culori, adevărată piesă de muzeu, stă în colțul camerei așteptând să macine pământul plin de culoare care se găsește la 3 metri adâncime, dar numai în locuri anume știute, pe dealul Ulmului între Hurez și mânăstire. Pentru a-l găsi se sapă adevărate galerii. Memoria oamenilor locului păstrează o tristă amintire, aceea că, odată, demult, acolo a murit un olar tot căutându-și culori. Și-n lumea lor, a ceramiștilor, se înfiripă misterul sacrificiului cu o viață de om, ca-n Meșterul Manole. Numai că întâmplarea încă nu și-a găsit adâncimea legendei… Victor Vicșoreanu nu vrea să se oprească la asemenea întâmplări. «Suntem vii, vorbim de viață», ne spune, apoi trece peste poveste oprindu-se la detalii de meșteșug: «mușala dă roșu, piper – adică negru, aramă plus pământ alb dau verde, caolinul e galben, și-l cumpărăm, singurul de altfel. Gaiță –adică pieptenele pentru model…». Calm, explică totul, le arată ca la o lecție. Răspunde la întrebările puse de orășeni dornici să se inițieze în câteva clipe despre această muncă moștenită din tată în fiu. Zâmbetul blajin al țăranului sigur pe el și pe munca lui oprește curiozitatea musafirilor. Dar, dincolo de aceste detalii, Victor Vicșoreanu are o reținere și-așteaptă să i se dea prilejul destăinuirii. Părăsind atelierul, suntem invitați în casa mare, unde încă din hol aflăm o adevărată expoziție. Farfuriile ce stau agățate pe pereți poartă pecetea «stilului Vicșoreanu» care păstrează același motiv de Hurezu, având o particularitate: «motivul se așază pe păienjeniș, iar cocoșii, ei au un obiectiv în bătaia lor», ne explică meșterul. Soția se bucură când îi recunoaștem mâna. Lucrătura sa poartă ceva anume, mai fin, mai în detaliu decât a bărbatului ei, totuși păstrând cu sfințenie… «stilul Vicșoreanu». Observăm că uneori apare culoarea albastră, se pare mai puțin folosită. Suntem contraziși, arătându-ni-se un vas vechi, foarte vechi, mărturie a artei bătrânilor ceramiști locali, de fapt moștenire de la părinți, la care Victor Vicșoreanu ține foarte mult. Este o mărturie care-l sprijină în ceea ce face. «Albastrul a existat dintotdeauna între culorile olarilor de aici, dar trebuie știut de lucrat cu el și unde să-l pui». Uitându-ne la cele lucrate și cu albastru, îi dăm dreptate meșterului. Nu asta-i supărarea lui, căci Victor Vicșoreanu e supărat. «Uite, vedeți, am aici un memoriu pe care vă rog să-l citiți și dacă am dreptate îl folosiți, dacă nu, nu. Îl aruncați. Eu mai mult decât să fac ce fac nu pot».
Două file lungi, parcă desprinse din vechi pravile, sunt acoperite de un scris egal, păstrând grija celui ce le-a așternut. Un om se mărturisește cerând ascultare și mai ales explicație. Despre ce e vorba? «Am trecut de culmea răbdării și încerc să vă scriu câteva rânduri, prin care să-mi exprim în puțin doleanțele mele, pe care vă rog solemn să le studiați cu toată atenția și dacă este posibil să-mi întindeți măcar o mână de ajutor pentru a mă scoate din anonimatul în care m-au îngropat unii oameni, pe care i-aș numi eu, fără suflet. […] De când mă știu, olar am fost. Părinții mei, neavând altă posibilitate de a-mi pregăti altă cale în viață, fiind și ei olari săraci, mi-au lăsat ca moștenire tot acest meșteșug al olăritului. Meșteșug greu, chinuitor pe atunci, fiindcă un olar pe timpul acela se cunoștea dintr-o mie de oameni. Era sărac, era flămând și zdrențuros. Totuși eu am înfruntat toate astea și am ajuns să fiu chiar vitregit de sănătate, dar nu am dat o clipă înapoi. Fiindcă un proverb din bătrâni spune că românul e născut din piatră». Și totuși răbdarea de piatră a olarului a fost pusă pe nedrept la grele încercări. Despre toate acestea ne vorbește în continuare Victor Vicșoreanu, și-l prețuim nu numai pentru arta meșteșugului său ci și pentru omenia și modestia de care dă dovadă.
Și iată cum acest om modest, ce-și vede cu drag și pasiune de munca lui, este «păcălit» pe față, fără să i se dea măcar explicații, așa cum ar fi fost firesc. De fapt, cazul vânzării «colecției Vicșoreanu» a mai fost obiectul unui articol din „Flacăra”, dar nimeni și nimic nu a elucidat problema. Ea a rămas părăsită undeva în umbra uitării. De ce?, se întreabă meșterul, atâta timp cât el «riscând chiar la sănătate», a lucrat cu efort pentru a realiza acele câteva obiecte care au alcătuit colecția expoziției de la Muzeul Satului, deschisă în 1972. Dar în 1978 colecția dispare fără urmă. Revista „Flacăra” a făcut o anchetă, dar… «Dar această anchetă care s-a pierdut până să ajungă la capăt, nu a făcut pentru mine decât o exterminare totală și o excludere completă din viața culturală românească», ne mărturisește V. Vicșoreanu. «Nu știu ce să mai cred, sunt sau nu un creator popular a cărui artă a fost recunoscută? Începând din 1968 și până în 1978 am primit numai note bune. Am obținut 5 premii republicane, consecutiv, de înaltă valoare pentru mine și arta mea, printre care a fost și Premiul I, unicul premiu de ceramică, ca artă populară dată la prima ediție a festivalului național Cântarea României, iar în anul 1978 mi s-a acordat Premiul U.A.P. Menționez că nu am avut fericita ocazie să cunosc pe nici o personalitate care să fi făcut parte din aceste jurii de premiere, ca să le fi influențat în vreun fel decizia. Cred că totul a fost pe drept. Dar la Târgul concurs al olarilor de la Sibiu, septembtrie1978, au început necazurile». Victor Vicșoreanu nu primește nici măcar diplomă de participare, este, în schimb atenționat de persoane competente, între patru ochi: «Pe dumneata o să te premieze „Flacăra” și cred că o să-ți dea un premiu mai mare»???! Ciudată optică și ciudate criterii de discutare a unui real talent în arta ceramicii contemporane, care și-a impus un stil de o factură foarte personală și care nu are nimic comun cu procedura acelor persoane competente.
La cea de-a X-a ediție a Târgului de la Hurez, Victor Vicșoreanu nu a participat. Și asta spune mult. În schimb, Eufrosina Vicșoreanu a participat și a luat, alături de Aurelia Ogrezeanu, binemeritate premii. Recunoașterea măiestriei nu face decât să îmbogățească patrimoniul cultural românesc. Din dorința de a lumina situația unui om modest, dar nu modest și în talent, de un autentic excepțional, înțelegem să-i întindem o mână de ajutor și pe această cale, sperând că toate necazurile lui își vor găsi rezolvarea ce se impune, în numele adevărului. Până atunci, la Hurez, pe strada Olarilor, la numărul 99, soții Vicșoreanu își văd de treabă. Așa cum le e obiceiul.”
Am fost pentru câteva ore alături de cei doi meșteri olari, încercând să-i ajut, să-i înțeleg. Am primit, drept semn de neuitare a întâlnirii noastre, o foaie de hârtie pe care stătea scris: „Vă adresăm pe această cale, multă sănătate și multă putere de muncă, Eufrosina și Victor Vicșoreanu”, foaie pe care o păstrez și acum printre oale, străchini, urcioare și ulcele. Reluarea acestui articol după 44 de ani este un omagiu adus muncii și talentului meșterului Vicșoreanu.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
