Ploaia cădea limpede şi dreaptă pe pământ, dar acum rămăsese undeva în spate.
Intrasem în pub-ul adăpostit într-o veche casă boierească, un loc unde cândva funcţionase o instituţie publică din cele în care oamenii intră de bună voie și zic ”Da”. Casa fusese recuperată de proprietarii de demult, dar nu pentru a fi locuită. Acum își afla odihna într-un decor un pic irlandez, un pic continental, un pic indigen, cu bârne masive interferate în zidăria de cărămidă veche expusă, cu tencuiala cojită neglijent-studiat. Erau lumini de culoarea coniacului, muzica pop-rock opzecistă (foarte pe gustul meu) şi ferestre intimate în jumătatea de jos cu vitralii aburite de ploile picurate mărunt pe acoperişuri. Vechile uşi fuseseră scoase şi arcade largi erau croite către fostele încăperi, creând, mai mult sau mai puţin, un singur spaţiu, pe care, de ţi-ar fi năzărit aşa ceva, îl puteai parcurge în câteva zeci de paşi dreptunghiulari. Tăbliile uşilor, cu feroneria lor cu tot, fuseseră aşezate pe plafoanele înalte, fixate în legături forjate, ca nişte trape greoaie și sui-generis spre cer. Cele două aripi ale clădirii erau legate între ele de fostul vestibul, prin al cărui capăt vestic intrai şi care se termina inplacabil în capătul de răsărit cu un bar obscur panotat cu lemn întunecat. Spaţiul acesta îngust est-vest era întrerupt de patru deschideri masive, între care se înălţau mese înguste, pe ale căror scaune şi bănci trebuia să te cațări serios.
Am aruncat o privire spre aripa din stânga. Mesele erau ocupate, atât cât puteam vedea. În dreapta, în aripa întortocheată, fragmentată în trei încăperi lunguieţe, mai erau vreo două mese neocupate. Erau însă dintre cele lungi, pentru opt sau mai multe persoane şi am fi fost stingheri doar noi doi acolo. La fel de nepotrivite mi se păreau şi mesele înguste şi înalte din în acel loc de trecere. De altfel, cred că aşa gândeau și alții, căci la mesele acelea nu se așezase nimeni. M-am întors spre stânga şi în şirurile pararele dinspre capăt am găsit o masă liberă, chiar în spate de tot, lângă perete. Avea un cartonaş ”rezervat” prins într-un paralelipiped de lemn. În spatele nostru apăruse un chelner, un tânăr pe care îl mai văzusem. L-am întrebat din ochi. A zis ”vă rog” şi a luat cartonaşul ”rezervat” de pe masă. Pre-adolescentul de fiu-meu mi-a dat jacheta lui care şiroia de apă şi i-am întins-o cum am putut mai bine pe spătar. Am făcut la fel cu a mea şi ne-am aşezat pe băncile tari, față în faţă, către culoar. Menu-urile au venit imediat, dar numai eu aș fi putut eventual face vreo alegere, căci băiatul urma să mănânce ce mânca el când mergeam la acest local. Mereu acelaşi fel, cu aceleaşi adăugiri. Am ales la repezeală ceva. De fapt nu îmi era foame. Am comandat și de băut. Juniorul acelaşi juice de portocale şi eu o bere brună, nefiltrată, pe care urma să o beau pe jumătate. Când am rămas singuri, partea mai tânără a familiei mele mi-a atras atenţia că i-am vorbit la ”per-tu” chelnerului şi că asta n-a fost prea frumos din partea mea.
În sala cu vreo zece mese erau în special clienţi tineri, teribil de asemănători la vestimentație, coafuri şi gesturi. Parcă era o convenţie de studenţi sau proaspeţi angajaţi la vreo corporaţie. Excepţia era chiar masa paralelă cu a noastră. Un cuplu de treizeci-și-ceva-plus, însoţiţi de un copil, o fetiţă de vreo doi ani, înfiptă într-un scaun de bebeluş aşezat în capul mesei, între cei doi părinţi. Masa lor era plină de farfurii şi pahare. Pe farfuria mare şi întinsă din faţa copilului era o bucată zdravănă de somon la cuptor cu un plating sofisticat din frunze, legume sau fructe pe care nu le puteam identifica, cu sos picurat şi spiralat savant pe margini. Somonul, care fusese tăiat circular şi plantat asimetric pe farfurie, ca o lună mare şi roz, era rupt într-o margine, în încercarea de a hrăni fetiţa. Încercare care aparent că se terminase înainte de vreun rezultat cert, căci acum juvenila titulară a sofisticatei farfurii se îndeletnicea cu o jucărie zornăitoare, fără a acorda vreun interes mâncării. De altfel, nu se vădeau semne că părinţii ar mai fi încercat ceva în acest sens. Tatăl pescuia în propria farfurie, mama manevra concentrată un telefon auriu, ciugulind câte ceva din ceea ce avea în faţă. La un moment dat fetiţa s-a întins spre telefon, dar mama l-a făcut să alunece pe suprafaţa mesei fără să îşi ridice privirea, ducând aparatul în afara razei de acţiune a copilului. Tatăl a zis cu o voce spălată: ”Cred că s-a plictisit. Ar trebui scoasă din scaun”. Mama a încuviinţat convinsă: ”Mda”.
Nouă ne veniseră băuturile. Chelnerul mi-a pus în față paharul aburit cu bere rece, brună, translucidă, aproape opacă şi a turnat cu mare viteză sucul de portocale în pahar. Tocmai când credeam că va da pe-afară, conţinutul sticlei s-a epuizat. Mai erau doar doi milimetri până la buza paharului. Omul şi-a luat tava şi sticla golită şi a plecat. Am dat noroc, eu cu paharul brun-rubiniu înalt şi aburit, el cu paharul portocaliu, dens şi omogen. Suprinzător, berea nu era foarte rece. Se simţea gustul de cereale, de hamei şi de caramel. Era foarte bună.
Între timp, vecina noastră de masă se decisese să urmeze îndemnul soţului care continua să mănânce foarte atent la ce lua în furculiţă. Era un bărbat de înălţime medie, cu o tunsură modernă, cu perciuni înguști, cu părul șaten-grizonat, scurt, dar adus către creştet de pe părţile laterale, într-o pieptanătură ca o creastă aplatisată. Un chip rond, zâmbitor şi mulţumit. Părea că se simte foarte bine. Mama copilului s-a ridicat şi şi-a tras în sus pantalonii de trening. A desfăcut şnurul care îi ţinea legaţi şi a refăcut nodul cu fundă. Când a făcut asta, s-a întors pe jumătate şi am putut vedea clar, prin ţesătura de bumbac gri-deschis a pantalonului, conturul chiloţilor bine întinşi pe fese, strânși, cu marginile intrate în carne. Purta un tricou scurt, care se sălta la fiecare mişcare, dezgolind când un şold, când altul. Avea o față albă, bine îngrijită, frunte netedă şi părul, tăiat scurt, nu tocmai bogat, strâns într-un coc minuscut în vârful capului. S-a aplecat spre copil, l-a scos din scaunul acela şi l-a pus jos. Fetiţa era drăgălaşă şi vioaie, aşa cum sunt cam toţi copiii la vârsta ei. S-a pus imediat în mişcare şi mama s-a luat după ea cu o mulţime de încurajări. Tatăl le privea zâmbind cum dispăreau după colţ.
Chelnerul cel tânăr a venit din nou. Bărbatul i-a cerut să ia din cele de pe masă, omul şi-a încărcat mâinile şi a plecat. Mama şi fetiţa se întorceau. Infanta gureșea veselă şi mama o aproba sonor. Au improvizat un fel de linie de start între masa noastră şi a lor şi mama i-a comunicat hotărât copilului: ”Numără, dacă vrei să alergi!”. Grăbită, cea mică a început să numere peltic: ”Un’, doi, t’ei, pat’u, cin’, şase…” şi s-a pus pe fugă. Mama a luat-o repejor după ea cu reproş mobilizator: ”Mami, până la zece, mami… până la zece, da?” Fetiţa alerga netulburată, lovindu-se din când în când de scaune sau agăţându-se de hainele atârnate de spătare.
Chelnerul se întorsese cu alte farfurii şi am înţeles că ceea ce văzusem mai înainte pe masa lor erau doar startere. Felurile principale abia se serveau. Domnul a mai cerut ceva de băut şi a adăugat relaxat: ”Caut-o pe soţia mea şi vezi ce vrea şi ea”. Soţia se întorcea în fugă temperată de grija de a nu depăşi copilul care mesteca harnic din piciorușe. S-au aliniat din nou la start. Mama a decretat cu voce puternică, pentru a se face bine înţeleasă: ”Dacă vrei să te găsesc, numeri! Până la zece, da?” Fetiţa a început încrezătoare: ”Unu, doi, t’ei, pat’u, ciiinci… şase!” Şi a dat să plece. Mama a prins-o de umăr: ”Până la zece!” Copilul a dat să se smiorcăie, drept care mama i-a dat drumul urgent şi fetiţa a şi tulit-o printre mese. Bărbatul mânca vesel, ţinând cu multă distincţie în furculiţă bucăţile din noua lui farfurie şi punctând conversaţia dintre mamă şi fiică, ce se auzea limpede în toată sala, echilibrat: ”Aşa, aşa!” Cele două au mai făcut câteva galopuri, punctate de îndemnuri de numărare până la zece şi cu oprirea nezmintită a numărării la şase.
Băiatul meu mă privea cu o întrebare mută în ochi: ”Ce e asta?” L-am rugat în șoaptă să nu mai urmărească insistent olimpiada de atletism infantil din vecinătate. Ne-a fost adusă şi nouă mâncarea. Arăta tare bine, iar juniorul era încântat că purée-ul de cartofi fusese aranjat în formă de trunchi de con, ca o platformă de lansare. Am început să mâncăm. Mâncarea mea, o variantă modernizată a unei vechi reţete, era foarte gustoasă. Înţelegeam, chiar dacă luam în calcul și pofta specifică etapei lui de creştere, că și mâncarea baiatului meu era foarte bună.
Vecinul meu a lansat către femeia care se juca de-a v-aţi ascunselea pe după semicariatidele rămase de la foștii pereţi despărțitori: ”Gata… Hai că mă joc eu cu ea.” A golit paharul de vin roşu şi s-a ridicat. Doamna a făcut trecerea de la funcţia de entertainer la cea de consumator şi s-a ataşat de o porţie de mîncare nerecognoscibilă, care o aştepta fumegând palid. Tăticul a chiuit vesel către copilă: ”Te prind dacă nu numeri până la zece!” Fetiţa, care pesemne nu avea de gând să numere, dar nici să se lase prinsă, a ţâşnit printr-una dintre arcade şi s-a pierdut pe undeva. Tăticul a urmat-o în viteză, nestrămutat în fericirea aceea a lui. Mama şi-a scos telefonul din buzunarul pantalonilor şi a continuat să mănânce cu stânga în timp ce cu dreapta glisa pe display. Din depărtare se auzea: ”Numărăm?” şi glasul fetiţei ”…ciiinci… şase!”.
Tânărul meu moştenitor şi-a adus aminte că nu comandase desertul, singurul pe care îl mânca la restaurant: clătitele lui cu ciocolată. Aşa ceva nu putea rămâne nesoluţionat şi pentru că garçon-ul nu mai apărea şi nici nu doream să mai pierdem timp până să comandăm, m-am pornit în căutare. L-am găsit la bar unde se conversa cu o colegă, adică stăteau amândoi pe scaunele înalte şi butonau la telefoane. I-am spus ce şi cum vreau şi l-am lămurit că la clătitele cu pricina se exclud orice fel de siropuri, creme sau frişcă, în afara umpluturii de ciocolată, of course. Am apreciat diplomaţia tipului, căci nu m-a întrebat dacă nu cumva vreau şi eu desert.
M-am întors şi la una din mesele cele înalte dinspre intrare l-am găsit pe tăticul care se odihnea cu un zâmbet fericit şi urmărea satisfăcut copilul care se învârtea neobosit în spaţiul de trecere. Am aşteptat o jumătate de minut până când fetiţa a intrat pe o orbită care exludea riscul să intrăm în coliziune şi am trecut spre masa mea. În tot acest timp tatăl m-a privit cu ochi luminoşi de bucurie şi cu un zâmbet de deplină înţelegere pentru aşteptarea mea atât de naturală. Am avut totuși impresia că în zâmbetul lui era şi un licăr de aşteptare a unui gest de admiraţie explicită la adresa copilului, din partea mea. Sunt șanse să mă fi înşelat.
Terminam de mâncat. Aşa cum făcuse şi la felul principal, junior a avut grijă să aşeze și la desert (desert din care rămăseseră doar câteva urme vagi), tacâmurile paralel-orizontale, orientate dreapta, pe farfurie. În sinea mea mă întrebam dacă cei care serveau ştiau ce înseamnă asta. Nu era exclus să știe.
Între timp familia vecină se reunise la masă, iar fetiţa fusese sechestrată din nou în scaunul ei de bebeluş. Pe faţa tatălui se citea în continuare o extraordinară stare de mulţumire şi cu același zâmbet ronțăia voios. Mama era la fel de concentrată pe rolul său de mamă care îşi stimulează permanent progenitura şi printre îndemnuri și vorbe drăgăstoase mai lua câte o gură de vin sau mai glisa pe telefon. Cea mai mică membră a familiei îşi găsise o nouă jucărie, o furculiţă şi bătea cu ea în farfuria cu somon, care rămăsese în mod inexplicabil pe masă. Inteligentă, pe măsură ce lovea farfuria, ea număra: ”uunu… dooi… t’eei… paat’u… ciinci… șaseeee!”
Am cerut nota şi imediat după noi au cerut-o şi vecinii noştri care deja se îmbrăcau. El își încheia fermoarul unei bluze sport pe al cărei guler ridicat scria cu litere mari numele unei mărci de top. Femeia își tragea pe mâneci o geacă de motociclist, din piele, foarte scurtă în talie, cu multe ținte la umeri și curele lungi, lăsate să atârne. Au îmbrăcat şi fetiţa cu o hăinuţă roz, puternic gonflată. Era foarte drăguţă.
Noi am plătit, chelnerul cel tânăr ne-a mulțumit și a plecat în treaba lui. Ne-am ridicat şi ne-am luat pe noi jachetele de fâș încă umede. În vreme ce ne făceam loc să ieşim pe lângă scaunul de bebeluş, mămica a zis: ”Mergem acasă şi numărăm până la zece dacă vrei să te uiţi la desene.”
La ieşire, băiatul meu şi-a tras gluga peste părul său lung şi am pornit amândoi pe străzile inundate. Jachetele noastre albastre, atât de asemănătoare, primeau apa și o lăsau să se scurgă în șuvițe mititele pe umeri și brațe. Mi-am șters fruntea și ochii și am privit în sus. Picături dese cădeau uniform, liniștit și implacabil pe pământ. Cerul se curba plat deasupra, ca un acvariu plumburiu și palid, construit circular peste oraș.
Ploaia, care cădea mereu limpede şi dreaptă, nuanţa lacustru, pavajele verzi şi cenușii, clădirile albe sau crem şi oamenii de toate culorile.
București / Pitești Aprilie 2019
Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa
