”Cuvinte în care să te păstrezi cum ai fost, cum ți-a fost, când ai fost…”
Părul ei e castaniu închis. Când prinde o rază de soare, şuviţele se fac roşu închis, translucid. Cu reflexe de sticlă aurii. Reflexe neschimbate. Numai cute fine i se adună la colţul ochilor. Se vede asta când zâmbeşte. Zâmbetul este acelaşi. Neschimbat. Cu buzele şi cu ochii. Cu verde topit în irişi căprui. Cu buze arcuite de bucurie, desenate în sidef. Bucurie reţinută. Doar a ei. Acelaşi zâmbet. Venit de undeva. Neștiut. Neliniştitor. Jeans-ii îmbracă aceleași coapse zvelte. Bluza verde-marin îi cade asimetric pe şolduri. Pe umărul stâng, rămas gol, o bretea verde închis. Pictată în satin pe pielea bronzată. Merge prin soare surâzând. Se apropie de mine cu paşi mici tuşaţi de sandale romane. Ne pupăm. Un pic convenţional. Un pic stângaci. Parcă e totuşi mai mignonă decât o ştiam. Decât îmi aduceam aminte. Sau sunt eu schimbat. Nu glumesc, e perfect posibil. N-am mai văzut-o de douăzeci de ani.
*
Suntem pe marginea lacului verde-cenușiu. De-a lungul malului defilează inept pari înverziţi de ape. Albiţi de soare. Înnegriți de ploi. Îngropaţi în mâl. Crăpați. Unii aplecați. În vârfurile lor stau pescăruși. Albi. Cu aripi cenuşii. Cu capul negru ca noaptea. Cu ochi mici, întunecaţi, inteligenți, necruţători. Pontonul pe care ne-am aşezat e pustiu. Pustiu e și restul locului. În față balustrade ce-şi exibă fibre vechi sub straturi de lac crăpat. În spatele nostru, o piscină patetică în lapis-lazuli vibrează goală în plin soare. Stam pe canapele în culori de pământ. Canapele prea late. Lungite. Suspendate pe stringheri groşi, întinşi peste ape clipocind. Mese scunde, strâmte, îngustate de alăturarea canapelor late și pustii. Paharul meu, înalt, lansat, plin până-n buză. Lichid verde smarald, albastru viu. Frivol. Miros, gust precaut. Infect. Înecat în dulce. Camforat. Mentolat. Ca o pastă de dinţi. Paharul ei. Larg. Se leagănă în chihlimbar şi aşchii argintii. O invidiez. Ea şi-a tras un picior sub celălalt. Se sprijină de perne. Expiră fumul de țigară o dată cu gânduri lungi bobinate în fumul acela. Întins în volute peste aerul dintre noi. Vorbe zboară. Fâlfâie moale. Rămân agăţate de aerul cald. De stâlpii de lemn brun. De fâşiile de pânză spânzurate între stâlpii aceia. Se rostogolesc pe lemnul mesei. Cad grămadă pe podele. Se scurg printre scândurile groase, geluite, tocide de paşi. Se scufundă încet şi se îneacă în apa verzuie, stătută, tăiată oblic de lumina strecurată printre scânduri. Se adună încet, pe fund, vorbele căzute. Dune în miniatură. Din loc în loc, ies aiurea din grămezile legănate de curenți cioburi de cuvinte. Lungi. Casante. Împung aiurea în opalul apei. Luminate inegal de raze pierdute. Scăpate razant de soarele la apus.
Vorbim mereu. Non-șoapte. Intimi. Degajaţi. Adulţi. Amuzaţi de viaţă. Trecuţi prin experienţe interesante. Rare. Puternici. Un pic trişti. Sfâșiați de încercările brutale, repetate, de a ne vindeca. Grăbiți să ne tratăm, rupând bucăți din noi înșine și aruncându-le cât mai departe, în uitare dorită. Zâmbind detașați. Singuri. Noi. Nu. Fiecare. Eu. Ea. Vorbim. Poveşti. Întâmplări noi. Întâmplări vechi. Reînviate. Vorbim. Despre toate. Nimic. E prea devreme. Prea târziu. Nimeni în jur.
Nimic nu tulbură aerul cald încă. Toate însă prevestesc răcirea autumnală. Dealurile ce închid orizontul cu pante arse. Frunzele răsucite ale arbuştilor de pe ţărmul prăvălit. Agitația păsărilor cu ochi sclipitori. Toamna pândeşte în apropiere. Ascunsă prin păduri. Prin văi adânci. Înecată în umbre umede. Inerte.
*
Lumina se frânge pe dealuri şi cade şchioapă pe margini de lac. Dau cu mâna. Cu palma deschisă. Cu degetele întinse. Împrăştii aerul încărcat. Se duc spiralele de fum blond-cenușiu. Cuvinte ondulate se desfac în fâşii de hârtie veche, fragilă, decolorată. Spaţiul plin până acum o clipă se goleşte brusc. Nu rămâne mare lucru între noi. Ea e totuşi aici. Aproape neschimbată. Frumoasă. Magnetică. Ca atunci când o cunoscusem. Ca atunci când am dansat prima oară. Waiting for that day. Ca atunci când am făcut dragoste prima oară. Şi de sute de ori după aceea. Ca atunci când ne iubeam. Ca atunci când mergeam pe stradă şi lumea se întorcea să ne privească. Să o privească. Ca atunci când purtam aripi stilizate pe umeri. Când ne vedeam un timp mereu prea scurt. Ca în vara aceea toridă. Când ei îi lucea transpiraţia pe gât și pe piept. Când o ştergeam cu degetele apropiate trecute lin pe sub bărbie și peste adâncitura dintre sâni. Ca diminețile timpurii când citea în fereastră aşteptându-mă. Ca atunci când îi lucea părul în noapte. Ca atunci când cămaşa albă îi cădea de pe umeri. Ca atunci când rămânea sclipind în întuneric nemișcată, fremătând. Ca o statuie vie de bronz. Bronz sclipind. Turnat în şolduri ronde şi coapse lungi. Bronz tras în glezne fine de fată. Bronz liniat blând în pântec suplu. Bronz modelat dulce în sâni fermi. Bronz cioplit îngrijit în braţe, în palme. Scurs în degete cu unghii înguste, lungi. Bronz turnat în umeri, în gât încordat, în păr căzut impecabil pe umeri. Bronz turnat în frunte înaltă, în ochi văpăind sub sprâncene arcuite. Bronz sculptat în obraz limpede şi buze senzuale de femeie abia intrată în viață. Bronz împrăştiat apoi de vânturi. Căzut pe pământ în ore şi zile. În săptămâni şi luni. Lingouri grele de ani. Căzute grele, implacabile. Clădite unul peste celălalt. Lipite de praful deceniilor. De vijelii. De ceruri grele prăbușite peste lingourile acelea. Cu picături de soare curse printre crăpături şi interstiţii. Adunate. Lipite. Sudate.
Aerul din jurul meu se răcește. Capete negre cu ochi ageri punctează asfințitul. Ochi inteligenți și întunecați se întorc spre mine. Mă urmăresc. Necruțător.
*
Lumina cade în cascade scurte și se prăvale în pământuri. Soarele se împlântă în crestele ferestruite din faţa noastră. Sângerează în șuvoaie orizontale, se scufundă încet în sângele acela bordo și violet. Timpul trece printre noi, vuind în linii lungi şi drepte. Ne agăţăm de liniile acelea şi alunecăm prin tuneluri lise. Ne topim printre bule de chihlimbar şi aşchii de argint. Îi simt umerii şi pieptul lipite de mine. Îi simt mijlocul subţire în palme, pielea de pe pântec arzând. Îşi întoarce capul peste umăr şi îi simt sărutul. Lung. Ars. Ca verile acelea. Ca atunci. Dar mai moale. Mai stins. Mai îndepărtat. Buze fierbinţi. Caramel. Bourbon. Piele. Parfum scump. Dintr-o dată nu-i mai ştiu gustul şi mirosul. Pe care le ştiam. Pe care credeam că le ştiu. Haine cad. Se deschid, se închid locuri. Se topesc. Se pierd unele în altele. Aerul fierbinte ne învăluie. Linţoliu strâns. Un alter-ego iese de acolo zbătându-se. Se uită la mine rece, curios, detașat. Cel rămas prizonier în bula de aer ars privește la rându-i amețit. Fals prizonier al unei emoții ce nu e. Ce ar fi putut fi. Ce a fost. Lințoliul se desface în franjuri lipicioși. Imaginea mea şi a ei se proiectează într-o oglindă bizară, concavă, deformată de sfera imperfectă. Dogoritoare și lipiciosă. Se sparge oglinda iluzorie, se prăbușește în ea însăși. Panglici de aer condensat, sclipitor, zboară haotic și se agață de pereți și plafon…
*
Ea întinde mâna. O trece prin apa rece ce curge șuierat. Îmi trece degetele şi palma peste frunte, peste obraji, peste ochi, peste buze. Simt. A fost o clipă numai. O scânteie. Din ce fusese cândva.
N-avem destul timp…, spune.
O scânteie… A zburat. Drumul ei roşietic se trasează în aerul dens. Se topește, se stinge. Nu mai e nimic.
Lumina se frânge în drumul ei spre pământ. Stele oţelii sclipesc rece și îndepărtat. Cauciucuri fâșâind pe asfalt. Faruri lingând clădiri înalte. Imagini fără adâncime plutind. Foşnet de oameni. Decor anodin.
Aici.
Coboară. Se opreşte dreaptă în stradă. Cobor, merg lângă ea. Ne despărţim. Totul e pe repede-înainte.
Ne mai vedem…
Sunt tâmpit, nici nu știu ce să spun. Ne pupăm. Convenţional, aproape grăbit. stângaci. Se îndepărtează. Bluza verde ca o mare de malachit sclipeşte fantomatic.
Se îndepărtează prin aerul ceţos. Se subţiază. Devine fumurie, transparentă. Dispare. Gata.
*
V-am mai spus? Are părul castaniu. În lumină multă, roşu translucid, cu reflexe aurii de sticlă. Când zâmbește, soarele se topește verde în ochii ei căprui. Acum e departe.
Drumul meu se întinde șerpuit printre dealuri, râuri și lacuri. Luna face o pată albă pe cerul ultramarin. Valuri dese de întuneric se aştern din ce în ce mai apăsat peste pământ. Culmi apropiate şi înalte se zimțuie negre pe cer. Mă strecor prin văi, mă pierd printre copaci cu trunchiuri arse şi frunziş de oţel sfâșiat. Cerul îngust de deasupra mea se îneacă în pulberi de antracit.
Noaptea coboară nebună prin păduri.
Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa
