5. Despre pierdere…
Am adunat, până aici, cuvintele despre regăsire, dar e timpul să o luăm de la capătul poveștii, de la pierderea cuvenită. „Din lume nu-i nimica, doar vânt, în mâna ta,/ O pierdere e-n toate şi-o lunecare tristă;/ Admite că în lume ce e n-ar exista/ Şi tot ceea ce nu e admite că există.” Omar Khayyam, desigur…
Pierdere este un cuvânt apăsător, care poate însemna multe lucruri: pierderea unei persoane dragi, a sănătății, a unui loc, a unei relații, a unui vis sau chiar a unei părți din tine însuți. Aduce un gol, o ruptură, un înainte și un după. În psihologie se vorbește despre etapele pierderii: șocul, negarea, furia, negocierea, tristețea și, în cele din urmă, acceptarea.
Pierderea, s-a spus, ne face mai conștienți de fragilitatea vieții și, paradoxal, uneori chiar lăsa cicatrici, dar și loc pentru transformare; mulți oameni descoperă, în timp, o forță pe care nu știau că o au. Un gând care ajută uneori este că ceea ce am pierdut nu dispare cu totul, trăiește în amintiri, în felul în care ne-a schimbat, în urmele lăsate în noi.
A pierde ceva poate să însemne lipsa totală sau parțială a unei facultăți omenești, după ce ai avut-o sau faptul de a nu mai avea pe lângă tine o persoană iubită sau apreciată; dar și o distrugere a ceva, o nimicire, o pagubă, o stricăciune. Sau o irosire… E o înfrângere, un insucces, o neizbândă.
Cuvinte complicate, mai departe: despre trauma de pierdere… Ea apare din incapacitatea oamenilor de a trăi în prezent și, mai mult, de a trăi în prezent bine. Te uiți cum, astăzi, suferi că acea persoană a plecat din viața ta și rămâi blocat în incapacitatea de a te adapta schimbării. Este o rezistență care te transformă în prizonierul propriilor suferințe până ce vei fi învățat să slăbești lanțul rezistenței la schimbare. Un lanț ruginit, adesea, dar strâns între zalele lui mari…
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
