”Rossini şi ironia sorţii” de Costin Tuchilă

44
Gioachino Rossini, portret de autor necunoscut, cca 1815
Gioachino Rossini, portret de autor necunoscut, cca 1815

fila de calendar rubrica leviathan.ro29 februarie 1792, Pesaro, Italia – 13 noiembrie 1868, Passy, Franța

Ironia sorţii nu l-a ocolit pe maestrul operei bufe. Biografia omului şi biografia artistică a lui Rossini îndreptăţesc, dincolo de nu puţinele referinţe anecdotice, asemenea afirmaţie. Nu e oare o ironie să te naşti pe 29 februarie? Gioachino Rossini îşi aniversa aşadar ziua de naştere o dată la patru ani. După o operă seria, Demetrio e Polibio, scrisă pentru tenorul Mombelli, în adolescenţă, în 1806 (dar jucată abia în 1812), debutul lui Rossini este făcut cu o operă comică, La Cambiale di matrimonio (Poliţa căsătoriei, Veneţia, 1810), pentru ca, după aproape 20 de ani, cariera teatrală să se încheie la Paris cu o grand opéra, Wilhelm Tell (Guillaume Tell, 1829). Cantitativ, operele comice reprezintă doar ceva mai mult de o treime din creaţia pentru teatrul liric: din cele 40 de opere (incluzând în acest număr şi cele două partituri refăcute: Le Siège du Corinthe, 1826, prima operă franceză a lui Rossini, refăcută după Maometto secondo, 1820 şi Moïse et Pharaon ou Le Passage de la Mer Rouge, 1827, după Mosè in Egitto, 1818), 15 sunt opere bufe, farse, dramme giocoso. Numai că genul comic este cel care îi aduce celebritatea. Personaj enigmatic în ciuda bonomiei sale aparente, Rossini compune relativ rar în ultimii treizeci de ani de viaţă şi numai cantate, imne şi coruri, muzică sacră, vocală şi instrumentală.

Ultima operă a lui Rossini, Wilhelm Tell, s-a născut dintr-o ambiţie. Compozitorul a dorit să demonstreze parizienilor că poate scrie o lucrare în stil ”grand opéra”, atât de apreciată de publicul francez. În 1828, Rossini a asistat la Opera din Paris la spectacolul cu Guillaume Tell de Grétry, compusă în 1791 şi care se juca cu succes. Ambiţia a fost prin urmare de a scrie o operă cu acelaşi subiect şi care să depăşească partitura muzicianului francez. Wilhelm Tell, pe un libret de Étienne de Jouy şi Hippolyte Bis, după tragedia lui Schiller din 1804, a fost montată în premieră la 3 august 1829, la Opera din Paris, fiind atunci mai mult un succes de stimă. Ea a deschis însă definitiv calea marii opere romantice franceze, reprezentând totodată o lucrare aparte în creaţia lui Rossini, care părăseşte aici, parţial, elementele de culoare ale stilului bel canto în favoarea unei compoziţii dramatice ample, fastuoase. Wilhelm Tell, operă în patru acte, are, în varianta iniţială, suficiente lungimi. Reprezentată integral, fără tăieturile făcute de compozitor după premieră, ea durează aproape cinci ore. O variantă cvasiintegrală s-a jucat în epoca modernă abia în 1987, la Cagliari. Despre lungimea acestei partituri care îl aduce în prim plan pe legendarul erou elveţian de la începutul secolului al XlV-lea, circulă o anecdotă. Actul al II-lea este cel mai lung; după un spectacol parizian, un admirator al compozitorului exclama, nu lipsit de umor: ”Ah, maestre, am ascultat aseară actul al doilea al operei dvs., Wilhelm Tell!” ”Cum, replică Rossini, tot actul?”

Prin frumuseţea ei melodică, prin imaginile atât de sugestive şi plasticitatea orchestraţiei, uvertura la opera Wilhelm Tell de Rossini a devenit una dintre cele mai populare lucrări din repertoriul de concert. În ansamblul ei, dar şi prin două-trei episoade de rară artă instrumentală, această uvertură rămâne o capodoperă de clasicism târziu, prefigurând trăsături romantice. Un Andante expresiv în mi minor evocă la început peisajul elveţian. Cinci violoncele soliste alcătuiesc o imagine poetică, liniştită şi contemplativă. După o frază ascendentă care ajunge în registrul acut al instrumentului, primul violoncel intonează o cantilenă elegantă, uşor nostalgică, încheiată cu un tremolo susţinut de timpani. Celelalte patru violoncele ţes armonii şoptite, într-o risipă de nuanţe cromatice punctate de ritmul marcat de corzile grave. Episodul următor, Allegro, sugerează muzical o furtună. Este de altfel una dintre furtunile celebre din istoria muzicii. Ea începe misterios, cu un freamăt în pianissimo al viorilor şi violelor, deasupra căruia auzim figuraţiile suflătorilor de lemn, flaut piccolo, flaut, oboaie în alternanţă cu clarinetele şi fagoturile, repetând diezi stridenţi care anunţă dezlănţuirea furtunii. Sunt parcă fulgere în înaltul cerului. Un acord fortissimo al orchestrei descătuşează forţele artileriei cereşti. Puternic cromatizat, pasajul rapid, cu dificile note staccato la tromboni, iureşul corzilor şi al percuţiei şi avalanşa de măsuri ale suflătorilor de lemn, pare însuşi potopul. Furtuna se încheie, simetric, cu aceleaşi figuraţii de la început şi cu un motiv interogativ al flautului, care introduce o fermecătoare pastorală în Sol major, la rândul ei celebră. Tema dulce, bogată în triolete şi triluri, este încredinţată cornului englez, al cărui timbru se dovedeşte foarte potrivit evocării lirice. Instrumentul era relativ nou, provenind din vechiul oboi da caccia, oboiul alto al secolului al XVIII-lea, şi foarte puţin folosit. Rossini îi conferă un rol solistic pe care îl vom vedea exploatat în muzica romantică. Motivul cantabil, de cinci măsuri şi jumătate, al cornului englez este reluat identic de flaut la octava superioară. Curând, cele două instrumente vor intona în contrapunct variaţiuni ale motivului, fondul armonic fiind îmbogăţit cromatic de trianglu. Această pastorală este un exemplu desăvârşit de muzică clasică. Trecerea la ultima parte a uverturii, cea mai spectaculoasă, se face aproape brusc. Semnalele trompetelor care repetă aceeaşi notă au semnificaţia chemării la luptă împotriva dominaţiei austriece. Acest episod Allegro vivace în Mi major are un dinamism extraordinar. Cornii, trompetele, ceilalţi suflători şi corzile cântă aceleaşi note într-un ritm nebunesc, alternând la început nuanţele dinamice, spre un final de marş victorios. Rossini rămâne un maestru al scriiturii dinamice şi un orchestrator eficient, ale cărui efecte îşi păstrează caracterul de naturaleţe fără a renunţa la jocul surprinzător.

Uvertura operei Wilhelm Tell de Rossini, dirijor: Arturo Toscanini, NBC Sympony Orchestra, Carnegie Hall, New York, 15 martie 1952

Arhiva rubricii Filă de calendar

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.