”Se numește Raymond” de Radu Comșa

213
radu comsa foto-grafii la persoana intai

rubrica foto-grafii la persoana intai radu comsaCerul cade vertical şi unghiular printre pereţii alb-gălbui ai clădirii care se înalţă drept şi definitiv din asfalt. Copaci cu frunze verde închis, aşezate în solzi ordonaţi de-a lungul crengilor lungi şi flexibile, se lipesc de marginile zidului înalt care separă curtea interioară de cealaltă curte interioară a celeilalte clădiri, tot alb-gălbuie, tot veche, tot înaltă, tot definitivă. Cineva cu multă grijă pentru el însuşi plantase cioburi de sticlă pe creasta zidului despărțitor. Prinse în ciment pe jumătate finisat, cioburile lungi, alb-transparente, orientate în toate direcţiile, strălucesc slab, sfâşiind prismele de lumină clară stivuite pe cornișe.

Curtea interioară a clădirii e lungă şi deschisă într-o parte de un gang tăiat drept, înălţat într-un neverosimil și ogival plafon decorat. Gangul acela e închis la capătul exterior cu un grilaj negru înfipt în aleea care, după ce însoţeşte clădirea pe o întreagă latură, se varsă anonim şi liniştit în parcul pustiu. Barele de oţel ale grilajului sunt subţiri și de unde stau eu par fire de tuș trasate fin pe cer şi pe peluza verde de dincolo de alee. În mijlocul asfaltului ce acoperă în gri-petrol curtea interioară, într-un oval aproximativ prins în fier forjat scund şi obosit, copaci cu frunze lanceolate gâfâie neliniştiţi. În umbra lor, în aerul cald, se mişcă lasciv tufe largi, cu frunze deschise, palmate şi feminine.

Înecat de şoaptele ce plutesc leneş şi moale în jurul meu, deasupra cu cerul acela prismatic sprijinit pe ziduri în echilibru instabil, pictez flori pe suprafețe albe, lungi și înguste. Colorez petale ronde în roşu şi orange, scurg din vârful pensulei petale subţiri în galben şi bleu, apoi alte petale răsucite în albastru şi vermillon, petale ascuţite în liliachiu şi carmin, petale intercalate în roz şi violet pal. Înfloresc pe alb flori mici în indigo şi argintiu, flori răvăşite în cărămiziu şi brun, flori proaspete în purpuriu şi azur, inflorecențe rubinii şi verde stins. Petale suprapuse, intersectate, lipite unele de altele. Mă uit la ele, la toate florile acelea, la amestecul de corole și calixuri, la filamentele şi anterele punctate în mijlocul lor, la stamine şi pistiluri. Am o vagă senzaţie de frig și repulsie. Îmi vine să le şterg. Albul era frumos și fără ele. ”F…, zise prinţesa!”, gândesc. Faci ceva pentru cineva, care cineva are nevoie de asta pentru altcineva. Nici nu putea să iasă altfel. Stau sprijinit de fierul forjat al gărdulețului mâncat de ani. Pe folia de plastic aşezată pe jos stau împrăştiate tuburi de vopsea, pensule folosite, terebentina, ulei de in, lavete de bumbac şi câteva cupe de staniol (cred că-s forme de prăjituri) în care am amestecat culorile. Încet îmi şterg pensulele şi degetele. Pe materialul alb al lavetei pete albastre se preling în pete roz, se amestecă lung cu orange, galben, violet, roşu şi vermillon, bleu şi indigo şi carmin. Laveta arată bine. Un Pollock foarte colorat, ameţit şi sui-generis. Mi-ar fi plăcut să pot picta aşa. Nu pot. O să păstrez laveta.

Ceva mai încolo, căţărat pe bara de bătut covoare plantată în alte vremuri lângă zidul despărțitor, stă un băiat de vreo treisprezece-paisprezece ani. Din când în când se mai uită în direcția mea discret, deși nu se ferește. Oricum priveşte pe cer sau cel puţin aşa mi se pare mie. E subţirel, cu jeans şi bascheţi şi un tricou de skater ce îi cade pe umeri. Brunețel, cu faţa prelungă şi părul lunguț și căzut pe ochi. Credeam că îi ştiu pe puştii de aici. Pe el nu-l ştiam. Continuu să-mi curăț degetele și îi prind privirea.

”Salut”, zic.

Se gândeşte o secundă înainte să răspundă.

”Bună ziua!”

”Ce faci pe aici?”, îl întreb.

Dar l-aş întreba mai degrabă ce face căţărat pe bara aceea, în această după-amiază care curge caldă şi indiferentă. Indiferentă la mine şi la florile mele. Băiatul coboară cu atenţie de la locul său şi se îndreaptă spre mine încet. Se uită la pictura mea ineptă, apoi la mine, mă priveşte drept în ochi şi zice fără inflexiune.

”Stau.”

Apoi îşi întoarce capul spre clădirea de lângă noi şi priveşte scurt către o fereastră de la etajul doi unde perdeaua se zbate slab.

Nu reuşesc să văd cine e dincolo de ea.

”Locuieşti aici?”, continuu eu.

”Nu”, zice şi nu simte nevoia să meargă mai departe cu explicaţiile.

”Şi ce faci pe aici?”, insist eu a om mare.

”Nimic, îmi place aici.” Şi îşi aruncă din nou privirea cafenie către etajul doi unde perdeaua se zbate încă. Văd un cap şaten de adolescentă, privind intrigată la conversația noastră.

Zic: ”Mă ajuţi un pic? Cum te cheamă?”

Se uită concentrat la mine.

”Raymond. Ce vreţi să fac?”

”Să stai lângă lucrurile mele. Două minute. Urc în casa să iau ceva.”

Îşi înclină capul pe umărul stâng.

”Sigur, nicio problemă.”

Și se instalează pe gardul de fier forjat.

Perdeaua de la etajul doi tremură uşor. Îl las acolo şi mă grăbesc să urc cele şapte trepte de la intrare.

Deschid uşa şi las cheia în broasca yale. În casă e semiîntuneric. Cotrobăi după nişte pensule mai mari şi mai curate. Le găsesc şi le mângâi. Aleg trei dintre ele. Mă ridic şi mă întorc să ies. Dar cumva nu-mi mai găsesc pofta de a întinde vopselele. Cât timp urcasem treptele lucioase acoperite cu mozaic, dorința mea se erodase și acum zăcea făcută bucăţi pe podeaua lăcuită, la picioarele mele. Pun încet pensulele în buzunarul lateral al pantalonilor în culori de deșert, știind că astăzi nu va fi nevoie să le curăț. Ies din casă și închid uşa cu grijă. Cobor scările încet.

Băiatul a rămas în aceeaşi poziţie, rezemat, cu un picior sprijinit pe toată talpa de grilaj. Cu capul întors spre acelaşi etaj doi, priveşte neclintit. Fata e acolo şi priveşte neclintită şi ea. Când ies în curte, Șeherezada cea șatenă se retrage dincolo de perdea și băiatul se întoarce spre mine.

Îi spun băiatului: ”Mulţumesc. A fost ok?”

”Cu plăcere. Da, e ok.” Şi se desprinde din loc.

”Eu o să plec”, mai zic.

El se opreşte uşor nehotărât pe asfalt, dar nu zice nimic.

Mă aplec şi strâng toate şi le îndes în sacul de voiaj din foaie de cort, cândva verde. Pun sacul pe umărul drept şi iau cu mâna stângă panoul cu flori, revoltător, colorat, inutil, atent să nu ating suprafaţa pictată.

Mă întorc spre băiat.

”Salut”, spun. ”Mulţumesc încă o dată.”

Îşi dă părul din ochi şi îşi îndreaptă umerii.

”N-aveţi de ce. La revedere.” Şi rămâne pe loc și se uită la mine de parcă aşteaptă ceva.

”Mai stai?”, îl întreb ca să zic ceva.

Îmi răspunde vag.

”Da…”

Cu sacul greu atârnat, cu grijă să nu alunece de acolo, îi întind mâna. Mi-o dă și el pe a lui, filiformă, cu degete prelungi, cafenie şi încordată. Îmi scutură mâna zdravăn, neaşteptat și mă privește direct în ochi, în felul acela al lui.

”La revedere”, spune.

”La revedere, ai grijă”, spun.

Calc pe asfaltul plin de cioburi de lumină mereu caldă, devenită un pic ceţoasă. Urc din nou cele şapte trepte de la intrare. Împing cu genunchiul uşa grea și păşesc peste pragul de marmură tocită. Uşa se închide în spatele meu cu zgomot înfundat.

Mai arunc o privire afară. Prin geamul gros îl văd pe băiat căţărat pe bara aceea a lui, acolo unde îl văzusem prima oară. Stă cu picioarele încrucişate, își ține mâinile sprijinite deasupra capului. Asta îl și ajută să își țină capul înclinat ușor pe spate. Priveşte tăcut şi liniştit către o anume fereastră.

Se numește Raymond. Aşteaptă o fată. 

Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.