Istoria consemnează existența serelor din Cișmigiu, o istorie strâns legată de nașterea și evoluția primei mari grădini publice din București, fiind ridicate din necesitatea practică de a aclimatiza și proteja colecțiile de plante exotice introduse de peisagistul vienez Carl Wilhelm Friedrich Meyer.
Primele sere improvizate au apărut în anii 1850 atunci când au început lucrările de transformare a „bălții lui Dura Neguțătorul”. Atunci Meyer a comandat mii de plante de la Viena și din serele din Brașov. Multe dintre speciile aduse erau exotice sau de climat mediteranean, sensibile la iernile aspre din Câmpia Română. Pentru a le proteja, s-au construit rapid primele adăposturi de iarnă din lemn, cărămidă și sticlă (numite în epocă „orangerii”). Rolul lor era strict funcțional: plantele mari la ghiveci (palmieri, lauri, lămâi, trandafiri speciali) decorau aleile Cișmigiului pe timpul verii, iar toamna erau mutate înăuntru. La modernizarea din perioada extinderii parcului în anul 1883, sub conducerea arhitectului peisagist Friedrich Rebhuhn (cel care a reconfigurat mai târziu parcul), Grădina Cișmigiu a fost extinsă cu încă 15.000 mp, cumpărându-se terenuri din fosta proprietate Crețulescu. În această zonă nouă (spre actualul Bulevard Schitu Măgureanu) s-au reconstruit și modernizat serele parcului. Acestea au primit o structură metalică mult mai solidă, specifică arhitecturii europene de final de secol XIX (influențată de stilul serelor din marile capitale europene). Serele nu mai erau doar un loc de depozitare, ci deveniseră laboratoare horticole unde se produceau zeci de mii de răsaduri de flori anuale pentru rondurile exterioare. În a doua jumătate a secolului XX, serele din Cișmigiu au continuat să alimenteze parcul cu flori de sezon (gălbenele, petunii, begonii), însă investițiile în infrastructura lor istorică au scăzut treptat. Serele au devenit spații tehnice închise publicului larg, ascunse în zonele administrative ale parcului.
Spre sfârșitul secolului trecut și începutul anilor 2000, din cauza lipsei de fonduri pentru consolidare, o parte din vechile structuri de sticlă s-au degradat sever. Producția masivă de flori a fost mutată treptat către serele mari de la marginea orașului (gestionate de Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București – ALPAB), iar spațiile din Cișmigiu au rămas folosite parțial doar pentru depozitare temporară sau micro-producție de urgență.
Pe schițele și planurile istorice ale parcului, serele au fost poziționate în flancul vestic și nord-vestic al Grădinii Cișmigiu, într-o alveolă administrativă retrasă dinspre actualul Bulevard Schitu Măgureanu (în vecinătatea Liceului „Gheorghe Lazăr” și a zonei cunoscute astăzi sub numele de „La Cetate”). Dacă privim organizarea spațiului pe hărțile vechi realizate după extinderea din 1883, amplasarea lor exactă răspundea unei logici urbanistice și peisagistice foarte clare. Serele metalice moderne proiectate de Friedrich Rebhuhn au fost ridicate pe terenurile nou cumpărate în 1883. Pe schițe, această zonă este marcată clar în stânga lacului central (cum privești harta dinspre Bulevardul Regina Elisabeta spre str. Știrbei Vodă). Pentru a nu deranja promenadele elitei bucureștene care frecventa aleile centrale, serele aveau propria curte de serviciu cu acces direct la bulevard. Acest lucru permitea căruțelor (și mai târziu camioanelor) să aducă pământ, îngrășăminte și cărbuni pentru încălzirea pe timp de iarnă, fără a traversa parcul. Serele erau amplasate strategic aproape de sursele de apă necesare udării zilnice a zecilor de mii de răsaduri, profitând de topografia mai joasă a acelei porțiuni din parc.
Deși structurile istorice spectaculoase de sticlă s-au degradat sau au fost parțial dezafectate de-a lungul secolului XX, perimetrul a rămas același. Zona serelor supraviețuiește și azi ca spațiu administrativ, închis publicului larg prin garduri de protecție, fiind situată în spatele aleii perimetrale care mărginește Lacul Cișmigiu pe latura dinspre Schitu Măgureanu, imediat la nord de terenurile de joacă și de ruinele de „La Cetate”.
Filozofia peisagistică a parcului a evoluat. Administrația locală îmbină designul istoric al rondurilor clasice cu pajiștile urbane moderne și pachetele de plante perene, menite să atragă biodiversitatea și să ofere culoare pe parcursul întregului an.
