Oh, oh, cât de repede trece timpul pe lângă mine de la o vreme încoace! Nici nu am pășit bine pe noul drum al vieții mele și mă bucuram de cele 365 de zile ce le am în față pentru a-mi putea împlini toate visurile pe care le-am visat pentru acest an, și de cele 12 luni dăruite de bunul Dumnezeu, că, uite, acum mă aflu deja în pragul lunii februarie. Abia aștept venirea primăverii, pe care o visez venind spre mine cu brațele pline de flori, de soare și de cer senin. Un vis ce se repetă în fiecare an, mereu același, parcă de o veșnicie. Un vis ce mi se împlinește și care mă ajută să nu-mi pierd speranța în reînvierea naturii pe pământ și alături de ea reînvii chiar și eu, înflorind cu noua primăvară. Și mă bucur de fiecare dată când o simt că bate la fereastra visurilor mele și trezindu-mă, mă cheamă la viață. Susan Taylor afirma: „Nu avem la dispoziție o eternitate pentru a ne împlini visurile, ci numai timpul cât suntem pe pământ.” Da, așa e! Timpul pe care încerc să mi-l fac prieten, păstrându-l cât mai mult alături de mine, bucurându-mă de el, nerisipindu-l, căci „pe măsură ce înaintăm în vârstă, dobândim un simț mai acut al valorii timpului. Se pare că nimic altceva nu are importanță, și în această privință devenim avari.” (William Hazlitt).
Și totuși… mai cred în timpul care mi-a rămas și mă las însoțită de el zi și noapte. În luna ianuarie timpul m-a luat de mână, prietenos, hălăduind împreună pe cărările încă necunoscute ale drumului acestui început de an, care nu a fost tocmai ușor, nu numai pentru mine. Ianuarie a fost o lună plină de evenimente politice, geografice. O lună încărcată cu tot felul de schimbări, de cutremure, avalanșe, ape care s-au revărsat vijelios luând cu ele tot ce au întâlnit în cale, de focuri care au pârjolit case, păduri și au transformat în cenușă visurile multor oameni. Ianuarie a plecat să hiberneze în lumea lui rece, lăsând în urmă amintirea unui cer gri, ploios, dăruindu-ne rareori sclipirea soarelui pe un cer albastru. A predat ștafeta anotimpurilor, parcă rușinat de el și poate de aceea m-am bucurat atât de mult când am văzut cerul albastru, curat ca lacrima al primei zile din februarie. Cu adevărat, scurta lună a anului, februarie, a preluat ștafeta cu un zâmbet pe obraz, dar cu un soare cu dinți și temperaturi scăzute care au înghețat pământul peste noapte, de parcă ar fi vrut să-i arate iernii cum trebuie să fie. Dar nu a fost așa decât câteva zile… și iar e gri, și ceață… iar mie nu îmi plac cerul gri și nici vânturile reci și umede. Și totuși… mai cred în primăvară, mai cred în timpul care „în cursa lui imensă descoperă tot ceea ce a ascuns și acoperă tot ceea ce a fost descoperit”, așa cum a afirmat cândva Sofocle. Iar Jorges Luis Borges recunoaște că „timpul este substanța din care sunt făcut”… așa că mă las luată de mână de timp și-mi trăiesc viața cu el, până la adânci bătrânețe fără să uit ce am citit deunăzi: „Iubești viața? Atunci nu risipi ca un nesăbuit timpul, căci din timp este făcută viața!” (Benjamin Franklin).
Și, uite așa, în căutarea timpului pierdut din viața mea, am ajuns în pragul unei zile importante din februarie, care rămâne marcată în calendarul evenimentelor culturale, inițiată de Asociația LitWorld și marcată de peste 100 de țări, care dorește să atragă atenția comunității internaționale asupra importanței cititului și să pledeze pentru alfabetizare ca drept fundamental al omului. Este vorba de 5 februarie, Ziua Internațională a Cititului Împreună sau Ziua Internațională a Cititului cu voce tare, informație prețioasă decupată din „Fila de calendar” susținută de revista culturală „Leviathan”, căreia mă alătur cu o mare bucurie și vă invit, la finalul acestor rânduri, să citim împreună și cu voce tare versurile poetului Adrian Păunescu, care-mi răspund gândurilor ce mă cuprind acum când scriu acest Decupaj. Așadar: „Mai cred în primăvară, mai cred în amăgire,/ Mai cred în mine însumi, mai vreau să cred în voi / Prin mugurii aceștia ce crapă de iubire,/ Prin trunchiul care urlă de foame de altoi.// E lumea încă-ntreagă, nu sunt pierdute toate,/ Mai cred în izbăvire, mai cred în adevăr,/ Mai cred în nebunie și în virginitate,/ Mai cred în înviere și-n florile de mai.// Mai cred că-n orice ziduri va fi și o fereastră,/ Mai cred că-n orice noapte va fi și-un pic de zi,/ Că, de atâta ură, curând ne vom iubi.// Mai cred în forța noastră și-n slăbiciunea noastră,/ Mai cred în alb și negru și tot nu cred în gri,/ Cum cred că o grădină nu-ncape într-o glastră.”(Mai cred).
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
