”Storage wars” de Milena Munteanu

106
my two cents milena munteanu

logo my two cents rubrica leviathanNu, nu vorbesc despre Star Wars (Războiul Stelelor), ci despre Storage Wars (Războiul pe containerele/depozitele pentru boarfe puse la păstrat)…

Într-o lume în care avuția materială ne inspiră visele și ne dirijează viețile, nu e de mirare că avem mereu nevoie de mai multe subsoluri, poduri, dulapuri și debarale să stocăm tot ce cumpărăm. Unii se debarasează de ”stuff” închiriind un container, unde scapă de ce au adunat într-o viață sau măcar de o parte din lucrurile acumulate, de multe ori inutile, care le stau în cale. Oamenii sunt dispuși să plătească chirie să le stocheze, numai să scape de ele… unii se gândesc cu groază să reintre în posesia acestor lucruri, probabil uită să plătească chiria și, până la urmă, își abandonează lucrurile prin containerele închiriate inițial, care acum sunt gata să-și deschidă porțile pentru licitație, căci, se știe, ceea ce pentru unii e un lucru fară valoare, pentru alții poate fi un tezaur. Am fost surprinsă să aflu că există chiar o emisiune difuzată pe canalele nord-americane, cu exact acest nume, Storage Wars, care se dovedește a fi cât se poate de interesantă. Ea îi pune sub microscop pe cei care fac din asta o vocație, pe căutătorii de bogății prin containerele abandonate. Să nu credeți că e lucru de șagă, li se dă o oră de întâlnire la care cei interesați se adună și licitează, fără însă să știe ce conține containerul, hotărând dacă pariază sau nu, doar după aparențe. Pe scurt, se taie lacătul, se deschide containerul și, de unde te uiți, îți poți face cel mult o idee despre cât ”stuff” e acolo și dacă e împachetat sau e doar aruncat cu furca. Nu știi ce conțin pachetele, poți cel mult presupune, pe baza unui colț de mobilă ce se ivește de sub ambalaje… Dacă vezi un cărucior de invalid, te gândești că poate a fost al unui handicapat sau bătrân… Dacă vezi mingi de tot felul, te poți gândi că au fost ale unui sportiv etc… Surprize pot fi multe, se pare că abilitatea de a adulmeca lucrurile de valoare ascunse prin pachete vine cu experiența. Documentarul îi urmărește pe cei care trăiesc din așa ceva, care au avut șansa să-și exerseze „flerul”. Totuși, părea că și ei erau surprinși uneori, fie de calitatea mobilelor stil (pe care le subevaluau de multe ori), fie de ce au găsit acolo: de la animale împăiate, unele cu anomalii genetice – căutate poate la circuri sau menajerii, până la friptura de Thanksgiving din cine știe ce an, ambalată și ea, din greșeală, cu restul de avuții personale care, între timp, s-a împuțit și a făcut goange. Surprizele nu sunt puține iar uneori sunt spooky… Auzi, să pariezi banii pe care îi ai deja în buzunar pe niște gunoaie, sperând să găsești mici comori!… Iar unii chiar găsesc: de la o trusă completă de sculptură în gheață, la un echipament pentru ski nautic, uneori chiar la monezi de aur sau ocazional câte un inel cu diamant. Acestea sunt rare, iar găsitorii trebuie să se consulte cu alții, să înțeleagă ce le-a ieșit în cale. De cele mai multe ori găsesc ce nu le-a trecut prin minte, de la chimicale pentru machiaje și măști de groază, la instrumente de autoflagelare, făcute anume să inflict pain, biciuri metalice să te auto-șfichiuiești, să-ți aduci aminte că ești muritor supus durerii… S-au găsit și lucruri valoroase, pălării îmblănite, tradiționale, evreiești (shtreimel, ce costă mii de dolari), cărți valoroase cu autografe și orice altceva la care te poți gândi…

Am știut întotdeauna că omenirea e diversă și n-am avut nici o îndoială că e plină de surprize, dar tot am fost uimită. De ce? Pentru că fiecare lasă în urma ușilor închise, sub lacăt, marile sau micile lui secrete, crezând că așa vor rămâne, fară să se gândească la faptul că vor ieși vreodată la iveală, dar acum toate au ajuns să vadă lumina zilei, ba chiar camera de luat vederi, fiind difuzate în lumea largă. Niciun film văzut până acum, niciun documentar nu mi-a relevat mai clar varietatea preocupărilor umane, căci unele nici nu se arată în plină zi, ci stau mai mult în umbră… de la sâni artificiali, la mumii cu capete micșorate care se căutau într-o vreme pe cine știe ce piață de antichități, despre care spuneau că ar fi ilegal să faci comerț cu ele…

Într-o cultură care îți amintește constant că „încercarea moarte n-are”, văd că unii își asumă riscul să fie spooked, în speranța că următorul container cu boarfe abandonate valoarează mai mult decât licitează pe el. Probabil că fiecare visează inelul cu diamante sau cine știe ce… Totuși, până să ajungă la el, acești căutători trec prin containere întregi – a se citi munți de lucruri fără valoare, toxice sau cine știe cum. Surprinzător, am constatat că unele lucruri de valoare erau distruse intenționat, ca, de exemplu, mobile din lemn masiv distruse cu parul… Căutătorul are nevoie de un dulap stil ce trebuie protejat să nu fie zgâriat, transportat cu grijă, în condițiile în care inelul de diamant ar putea fi ascuns acolo.

Dinamica celor ce caută prin containere mi s-a părut și ea interesantă, de aceea documentarul se și numește Storage Wars, al cărui motto pare să fie “Dog eats dog” („Câinele mănâncă câine”). E o ușă deschisă spre filozofia de viață a căutătorilor de aur în containerele abandonate ale societății super-abundente. Ei au, se vede, skills-uri specializate, răbdătoare, precum și disponibilitatea de a trece prin toate gunoaiele, investindu-și energia, în speranța că într-o zi vor putea striga: Jackpot! Până atunci însă, căutătorii urmăresc licitațiile periodice (precum alții urmăresc furtunile), riscându-și puținii banii adunați cu greu și luptându-se pentru fiecare container… Și, cine știe, dacă nu pierd și ce au, cu ceva noroc, poate ajung să își câștige traiul zilnic.

Toronto, Canada

Arhiva rubricii My Two Cents de Milena Munteanu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.