Unul dintre subiectele frecvent abordate, dar adesea insuficient înțelese când vine vorba de islam, este sufismul. De-a lungul timpului, sufismul a fost definit în moduri variate de către diverși orientaliști, precum și de către persoane interesate de spiritualitate în general. Cu toate acestea, multe dintre interpretări se întemeiază pe premise discutabile sau eronate. În mod similar, în rândul unor musulmani contemporani se observă tendința de a respinge sufismul în absența unei înțelegeri adecvate a naturii sale. În acest context, prezentul articol își propune să ofere o clarificare conceptuală a sufismului, evidențiind trăsăturile sale esențiale și locul său în cadrul tradiției islamice.
Originile sufismului coincid cu cele ale islamului însuși. Primii musulmani din Mecca și Medina care au crezut în Profetul Muhammad și i-au jurat credință (bayʿah) i-au devenit companioni (ṣaḥāba), angajându-se să urmeze cu strictețe principiile islamului și exemplul profetic. Această primă generație a manifestat un nivel înalt de devotament religios, caracterizat prin conformare deplină la învățătura profetică și o angajare profundă în viața spirituală. După moartea Profetului, islamul s-a răspândit rapid atât în Arabia, cât și în afara acesteia, atrăgând un număr tot mai mare de adepți proveniți din medii sociale, culturale și economice diferite. Această diversitate a condus la apariția unor variații în intensitatea și profunzimea angajamentului religios, unii dintre noii musulmani fiind motivați în mai mare măsură de interese materiale sau sociale. În acest context, o parte dintre adepții islamului au căutat să urmeze exemplul companionilor, formând a doua generație de companioni, cunoscută sub numele de tābiʿūn, care s-a remarcat prin apropierea de învățătura directă a primilor ṣaḥāba cărora le-au fost discipoli. Odată cu extinderea continuă a comunității musulmane și transformările socio-politice ale califatului, a apărut o a treia generație: tābiʿ al-tābiʿīn. Aceștia au fost urmați de mai mulți învățați și practicanți care au pus un accent deosebit pe dimensiunea spirituală a religiei și au criticat tendințele de materialism, dorințele lumești și abuzurile de putere, chemând la credință autentică, pocăință și amintirea constantă a lui Dumnezeu. Inițial, acești predicatori erau desemnați prin termeni precum ʿubbād („adoratori”) sau zuhhād („asceți”), iar ulterior au fost cunoscuți sub denumirea de „ṣūfī” („sufiți”) denumire asociată cu simplitatea vestimentației lor din lână (ṣūf) și cu detașarea de preocupările exterioare și materiale. Aceștia au preferat însă să se numească fuqarāʾ (sg. faqīr), adică „cei săraci”, făcând trimitere la un verset coranic ce spune că Dumnezeu este Cel Bogat, iar oamenii sunt săraci pentru că se află în totală depedența față de El (Coran 35:15). De la acest termen arab provine cuvântul „fachir” din limba română. Echivalentul său persan este derviș, termen utilizat în spațiul turco-persan. De-a lungul timpului, acești fachiri sau derviși au atras în jurul lor discipoli din rândul comunității musulmane, cărora le-au transmis învățătura privind dimensiunea interioară a religiei. În acest mod, s-au constituit treptat primele grupări organizate, care au evoluat ulterior în confrerii sau ordine sufite (ṭuruq), reprezentând forme instituționalizate ale acestei tradiții spirituale. Această dimensiune inițiatică a religiei a fost desemnată, în mod tradițional, prin termenul taṣawwuf sau sufism, asociat adesea cu ṣūf („lână”), ca referință la vestimentația austeră a primilor săi reprezentanți. Totuși, etimologia termenului rămâne discutată în literatura de specialitate, dar și în tratatele sufite, existând și alte ipoteze care îl leagă de ṣafāʾ („puritate”) sau de ṣaff („rând”, în sensul ordinii sau al alinierii spirituale). Deși termenul taṣawwuf sau „sufism” nu era utilizat în perioada Profetului, realitatea pe care acesta o desemnează exista ca parte intrinsecă a islamului, fiind exprimată prin concepte precum tazkiyat al-nafs („purificarea sufletului”). În acest sens, un cunoscut autor sufit remarca faptul că taṣawwuf reprezenta odinioară o realitate fără nume, subliniind astfel caracterul său originar și neinstituționalizat. În acea perioadă timpurie, comunitatea musulmană era relativ restrânsă și trăia în conformitate cu aceste principii într-o mare confrerie. Pe măsură însă ce islamul s-a extins considerabil, prin integrarea unor noi convertiți proveniți din diverse popoare și triburi, a fost necesară apariția unor maeștri spirituali și a unor cadre organizate, în interiorul cărora credincioșii să își poată dezvolta și disciplina viața spirituală. Prin urmare, sufismul și confreriile sale nu constituie o religie distinctă și nici un element exterior islamului, ci o expresie intrinsecă a spiritualității islamice.
Maeștrii și învățații islamului tradițional susțin că religia islamică cuprinde două dimensiuni complementare: una exterioară (ẓāhir), de natură exoterică, și alta interioară (bāṭin), de natură ezoterică. Prima este reprezentată de Sharīʿa (legea islamică), care reglementează ansamblul acțiunilor exterioare și relațiile sociale ale credinciosului, în timp ce cea de-a doua este exprimată prin taṣawwuf (sufismul), orientat către formarea și transformarea stărilor interioare ale individului. Unii autori sufiți au ilustrat această relație de complementaritate prin intermediul unui simbolism geometric, recurgând la imaginea cercului. Astfel, circumferința acestuia reprezintă Sharīʿa, ca sferă a normelor și practicilor exterioare, în timp ce centrul simbolizează Ḥaqīqa, adică realitatea spirituală ultimă. Razele care pornesc de la circumferință către centru sunt asociate cu ṭuruq (căile, ordinele sau confreriile sufite), desemnând itinerariile spirituale prin care credinciosul parcurge drumul de la conformarea exterioară la realizarea interioară. Fiecare dintre aceste ṭuruq (sg. ṭarīqa) reprezintă o cale spirituală legitimă, instituită de un Shaykh sau maestru. Aceste căi (ex.: Qadiriyyah, Shadiliyyah, Naqshabandiyyah etc.) nu sunt însă concepute pentru a fi combinate între ele, fiecare având propria metodologie și disciplină specifică, dar același țel. O situație analogă se regăsește în cazul școlilor juridice (madhāhib), precum Hanafi, Maliki, Shaf’i și Hanbali, la care un musulman aderă fără a le amesteca, toate fiind recunoscute ca legitime în cadrul tradiției islamice. Dacă madhhab-urile operează la nivelul exterior al Sharīʿei, ṭuruq funcționează la nivelul interior al taṣawwuf-ului, corespunzând dimensiunii spirituale a religiei.
Ajunși în acest punct al complementarității celor două dimensiuni ale islamului, se ridică întrebarea dacă sufiții trăiesc în conformitate cu principiile normative ale religiei. Nu de puține ori, în literatura europeană și în anumite reprezentări culturale, a fost conturată o imagine idealizată și distorsionată a sufismului, în care adepții săi sunt descriși drept mistici libertini, asociați cu consumul de vin sau substanțe, practicanți ai unor forme extatice de devoțiune prin dans și muzică, și considerați ca fiind detașați de obligațiile Sharīʿei. În unele interpretări, aceștia sunt chiar excluși din cadrul islamului, promovându-se ideea unui „sufism universal”, accesibil adepților tuturor religiilor. O asemenea perspectivă este, însă, eronată. Marii maeștri ai sufismului, precum și fondatorii confreriilor (ṭuruq), au fost, fără excepție, musulmani practicanți, angajați în respectarea riguroasă a prescripțiilor Sharīʿei, inclusiv a celor cinci rugăciuni zilnice, a postului din luna Ramadan și a interdicțiilor privind consumul de alcool. Departe de a respinge dimensiunea exterioară a religiei, sufiții nu doar că o respectă, ci o intensifică prin practici suplimentare de devoțiune, precum rugăciuni voluntare, invocări (dhikr) și posturi facultative. În cadrul multor confrerii, disciplina spirituală implică o sporire a acestor practici, nu abandonarea lor. Unele ordine impun chiar reguli stricte de conduită, inclusiv interdicții precum consumul de tutun. Este adevărat că, în istoria islamului, au existat cazuri izolate de majādhib (sg. majdhūb), indivizi percepuți ca fiind absorbiți în mod extatic de experiența divină, ale căror comportamente pot devia de la normele obișnuite și care au fost adesea considerați fie marginali, fie excepționali. Totuși, aceste situații nu reprezintă norma și nu pot fi generalizate la nivelul întregii tradiții sufite. În ansamblu, majoritatea sufiților se înscriu în cadrul practicii islamice ortodoxe, respectând integral prescripțiile religiei și integrând dimensiunea interioară în conformitate cu legea exterioară. Raportat la diagrama circulară de care aminteam, este evident că nimeni nu poate ajunge la centru (Ḥaqīqa) prin raze (ṭuruq) fără să ia ca bază circumferința (Sharīʿa). Prin urmare, nu există sufism autentic în afara islamului, așa cum nu există nici isihasm în afara creștinismului.
În literatura occidentală de specialitate s-a acordat o atenție considerabilă ipotezelor privind posibile influențe externe asupra sufismului, invocându-se surse diverse, precum neoplatonismul, mazdeismul, creștinismul, budismul sau hinduismul. Astfel de teorii se întemeiază, în general, pe analogii de suprafață între anumite practici, rituri sau concepte similare, precum și pe identificarea unor termeni comuni. Totuși, asemenea convergențe nu constituie dovezi ale unei influențe directe. După cum au subliniat numeroși cercetători și practicanți ai tradiției sufite, similitudinile de ordin practic sau conceptual nu demonstrează o dependență externă, ci pot fi interpretate în cadrul unei perspective teologice ca expresii ale unei surse divine comune. În ceea ce privește utilizarea unor termeni de origine greacă sau din alte limbi, aceasta reflectă mai degrabă un proces de adaptare lingvistică, prin care concepte deja existente sunt exprimate cu ajutorul unor echivalente terminologice, în lipsa unor formulări consacrate în limba arabă.
În mod fundamental, doctrinele și practicile sufite își găsesc temeiul în Coran și în Sunnah, ceea ce confirmă apartenența lor intrinsecă la cadrul islamic. În același timp, trebuie remarcat faptul că abordările academice, deși utile, oferă adesea o perspectivă indirectă și limitată asupra acestor realități, întrucât ele operează predominant la nivel exterior, prin metode istorico-critice și analize de tip comparativ. Or, dimensiunea doctrinară și spirituală a sufismului presupune o înțelegere din interiorul tradiției. Din acest motiv, cea mai mare parte a literaturii orientalistice s-a confruntat cu dificultăți în a surprinde adecvat natura profundă a sufismului ca dimensiune ezoterică a islamului.
Musulmanul care intenționează să urmeze calea ezoterică, devenind mutaṣawwif (termenul corect prin care e desemnat un practicant al sufismului), trebuie să stabilească un raport inițiatic cu un Shaykh aparținând unei confrerii, prin intermediul unui legământ de credință (bayʿah), integrându-se astfel într-o anumită ṭarīqa. În urma acestei inițieri, aspirantul își asumă un ansamblu de responsabilități spirituale și primește wird-ul (pl. awrād), constând în formule de invocare (dhikr) specifice confreriei. Aceste practici sunt recitate zilnic, conform unor reguli bine stabilite, de regulă în momente determinate ale zilei, și implică repetarea unor formule sacre într-un număr precis, adesea cu ajutorul rozariului islamic.
Concomitent, inițiatul primește de la Shaykh baraka („binecuvântarea” sau influența spirituală), un „har”, o „iluminare” transmisă în cadrul confreriei. Fiecare ṭarīqa se întemeiază pe o silsilah, un lanț inițiatic neîntrerupt care leagă membrii confreriei de fondatorul acesteia și, dincolo de acesta, de companionii Profetului și de Profet însuși. Această continuitate constituie fundamentul transmiterii autorității spirituale și al baraka, care permite discipolului să-și ordoneze și să-și dezvolte potențialitățile în vederea parcurgerii drumului spiritual în calitate de sālik (călător pe cale). Parcursul inițiatic este structurat în termeni de aḥwāl (stări) și maqāmāt (stațiuni sau trepte), prin care aspirantul trebuie să treacă progresiv, scopul final fiind realizarea spirituală, adesea descrisă în literatura sufită prin concepte precum unitatea divină.
În pofida caracterului lor inițiatic, unele confrerii au cunoscut o largă răspândire în rândul populației, în special în anumite medii rurale din regiuni precum Turcia, Africa sau India. În cadrul acestor ṭuruq se poate distinge, în mod schematic, existența a două niveluri. Primul este unul extins, ca o prelungire a exoterismului, alcătuit din mutabarrikūn, adică acei membri care beneficiază de baraka și practică și recită wird-ul, fără a se angaja într-o aprofundare doctrinară sau inițiatică. Cel de-al doilea nivel este constituit din sālikūn, cei care urmăresc în mod efectiv depășirea perspectivei strict exterioare, angajându-se nu doar în practică, ci și în înțelegerea doctrinei și în progresul spiritual propriu-zis. Din punct de vedere numeric, sālikūn sunt, în mod evident, mai puțini. Această distincție a fost interpretată de unii autori, între care Frithjof Schuon, în termenii opoziției dintre un „sufism popular” și unul „chintesențial”.
În ceea ce privește raportul dintre sufism și misticism, se ridică întrebarea dacă sufismul poate fi identificat cu misticismul în sens general sau dacă se poate vorbi de „misticism islamic”. În mod riguros, misticismul este un concept elaborat în cadrul tradiției creștine și desemnează o experiență religioasă care nu presupune în mod necesar o structură inițiatică formalizată. Spre deosebire de aceasta, sufismul se caracterizează prin existența unui cadru inițiatic, a unui maestru și a unei continuități tradiționale instituite prin silsilah. Cu toate acestea, sufiții pot fi desemnați drept „mistici” în virtutea unor analogii legate de experiența spirituală, cu condiția recunoașterii diferențelor structurale esențiale dintre cele două realități (misticism și sufism).
Istoria islamului abundă în personalități marcante ale tradiției sufite, incluzând maeștri și derviși de renume, de la Al-Junayd al-Baghdadi (830–910), Abdul Qadir al-Jilani (1078–1166), Ibn Arabi (1165–1240), Jalal al-Din Rumi (1207–1273), până la figuri ca Ahmad al-Tijani (1735–1815), Amadou Bamba (1853–1927), Ahmad al-Alawi (1869–1934), Ibrahim Niasse (1900–1975), Nazim al-Haqqani (1922–2014) sau Murabit Al-Hajj (1913–2018). Printre maeștrii sufiți celebri contemporani nouă îi menționăm pe Osman Nuri Topbaș (n. 1942) din Turcia, Habib Umar ibn Hafiz (m. 1962) din Yemen, Muhammad Mahy Cisse (n. 1966) din Senegal și Muhamamd Fawzi Al-Karkary (n. 1973) din Maroc. Numărul confreriilor (ṭuruq) la ora actuală este considerabil, existând câteva sute de astfel de ordine, fiecare reprezentând o adaptare a tradiției sufite în funcție de contexte istorice, geografice și culturale specifice. Dintre acestea, una dintre cele mai cunoscute este confreria Mevlevi, fondată în jurul învățăturilor lui Rumi în Anatolia, care s-a remarcat prin ritualul său distinctiv, samāʿ, practicat de dervișii rotitori.
În final, consider că toate ceste elemente prezentate succint în articolul de față constituie reperele fundamentale de care trebuie să se țină seama în orice analiză serioasă a sufismului.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Al-Ghazali, Abu Hamid, Ihya’Ulum Ad-Din, vol.I–IV, trad. Maulana Fazlul Karim, London, Qadeem Press, 2023;
Al-Qushayri, Abu Al-Qasim, Epistle on Sufism, trad. Alexander D.Knysh, Dar ul Thaqafah, 2023;
Arabi, Ibn, Doctrină și practică spirituală la Ibn Arabi, trad. Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, 2020;
Arabi, Ibn, Legea Sacră și Calea Adevărului. Cinci Tratate Fundamentale despre învățătura tainică a școlilor spirituale tradiționale din lumea islamică, trad. Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, 2022;
Arberry, A.J, Sufism. An Account of the Mystics of Islam, Mineola, Dover Publications INC, 2002;
Burckhardt, Titus, Doctrinele esoterice ale islamului, trad. Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, 2008;
Guénon, René, Insights into Islamic Esoterism and Taoism, Hillsdale, Sophia Perennis, 2004;
Guénon, René, Tradiții religioase și tradiții metafizice, trad. Daniel Hoblea, București, Editura Herald, 2020;
Lings, Martin, Ce este sufismul?, trad. Marian Stan, București, Editura Herald, 2018;
Nasr, Seyyed Hossein, Ideals and Realities of ISLAM, Cambridge, The Islamic Texts Society, 2010;
Nasr, Seyyed Hossein, Sufi Essays, Chicago, Kazi Publications, 1999;
Nicholson, Reynold, Misticii Islamului, trad. Iustina Cojocaru, București, Editura Herald, 2017;
Rumi, Jalal Al-Din, Oceanul sufletului, trad. Otto Starck, București, Editura Herald, 2016;
Rumi, Jalal Al-Din, Mathnawi. Poeme parabole și învățături sufite, trad.Walter Fotescu, București, Editura Herald, 2023;
Rusin, Cristi, Hermeneutica spirituală a pasajelor violente din Vechiul Testament și din Coran. Studiu de caz: Sf. Grigore de Nyssa și Abd Al-Razzaq Al-Kashani, în „TABOR. Revistă de cultură și spiritualitate românească”, anul XIX, nr. 8/2025, pp. 65–71;
Rusin, Cristi, Străinul din Orient. Comentariul cultural-istoric: Regele, Sclava și Vraciul de Mevlana Celaleddin Rumi, Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2021;
Sana’i, Grădina Tainică a Adevărului, trad. Mariana Buruiană, București, Editura Herald, 2022;
Schimmel, Annemarie, Mystical Dimensions of Islam, Chapel Hill, University of North Carolina Press, 2011;
Schuon, Frithjof, Sufism: Veil and Quintessence, Bloomington, World Wisdom, 1981;
Schuon, Frithjof, Understanding Islam, Bloomington, World Wisdom, 1998;
Stoddart, William, Sufism. The Mystical Doctrines and Methods of Islam, St.Paul, Paragon House, 1985;
Topbaș, Osman Nuri, Sufism: A Path Toward the Internalization of Faith (Ihsan), Istanbul, Erkam Publications, 2017;
Ware, Rudolph; Wright, Zachary, Sayed, Amir, Jihad of the Pen: The Sufi Literature of West Africa, Cairo; New York, The American University in Cairo Press, 2018.
