Text premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a opta (10 – 20 ianuarie 2020). Tema acestei ediții a fost: Două simboluri ale iubirii: Sfântul Valentin și Dragobetele.
Ca să scrii despre iubire, nu trebuie să fii tânăr. Nu trebuie să fii îndrăgostit ca să ai bucuria de a mângâia fluturii din suflet, alături de alesul inimii. Trebuie să fii numai dornic de bine și de frumos, să fii însetat după mângâieri dăruite sufletelor dragi, indiferent de vârstă. Iubirea nu are vârstă. Trebuie să-ți poți iubi și accepta singurătatea, să te iubești pe tine, în primul rând, așa sentimentul iubirii te va năvăli, ocrotindu-ne, prinzi aripi și zbori deasupra cotidianului. Să ai dorința să te îmbeți cu elixirul dragostei și să te poți trezi în fiecare dimineață în brațele ei, și așa, împreună, să pășești într-o nouă zi. ”Mi-e sete de-o iubire sau, mai bine zis, mi-e sete”, scria mereu îndrăgostitul Nichita, și el a fost un neostoit însetat de iubire… Oricine este atins de căldura iubirii, este atins și de pana poeziilor lui Eminescu. Cât de înduioșătoare poate fi nemuritoarea chemare șoptită către cel iubit… ”Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n suflet și în gând/ Și viața-mi luminează”.
Multe buchete de trandafiri roșii mi-au luminat anii tinereții, buchete dăruite nu numai de Dragobete sau de Valentine’s Day, dăruite uneori zilnic… și mă îmbătam de bucurie, în setea cunoașterii iubirii. Visam, doream, speram, credeam, mă bucuram din tot sufletul și-mi adunam puteri să pot trece și peste neiubirile, neîmplinirile ce mă așteptau. NU iubirea doare, ci neiubirea. Amintirile se contopesc, cu trecerea anilor, într-un amalgam greu de definit. Orice încercare de deslușire a celor întâmplate odinioară în numele iubirii eșuează azi într-o adâncă, tăinuită durere. Cauți răspunsuri răscolind în cupa amintirilor, unde nu găsești decât câteva picături din licoarea aceea dulce și aromitoare a tinereții. Acum ajunge o picătură ca să fii fericit și să te știi iubit.
Cauți în zadar busuiocul pus sub pernă, cândva, în noaptea Dragobetelui, în naiva speranță de a-ți visa ursitul. S-a uscat și s-a risipit de-a lungul timpului. Rămâne doar încrederea și speranța că Dragobetele nu te-a uitat. Nu te-a părăsit. El sărută fetele și se spune: ”el sărută sufletele dornice de iubire”, îți spui acum, când începi să-l iubești mai mult ca înainte, mai direct, mai deschis, mai sincer și pornești mai departe la drum, fără sfială, cu el alături, cu el de mână, cu el la braț… NU, nu mai ești singură. Dragobetele rămâne fidelul iubit al visurilor tale…
Ani la rând reveneam acasă, la părinți, în România, în luna februarie. Pentru un motiv drag sufletului meu. Mama era născută pe 7 februarie și dacă nu venea ea la noi, atunci veneam eu pe-acasă ca să fim împreună. Petrecerile erau din ce în ce mai restrânse, mai intime, mai încărcate de greutatea anilor adunați. Cu atât mai mare și mai adâncă era bucuria revederii și a urărilor de ”La mulți mulți ani binecuvântați”, promițându-ne de fiecare dată că la anul o să fie și mai frumos. Așa a fost și în acel februarie 2009, când venirea mea era așteptată nu numai de familie ci și de puținii prieteni, oameni apropiați, dragi mie. Și eu eram nerăbdătoare să-i reîntâlnesc, să petrec cu ei momente de bucurie sinceră, ca între buni prieteni, legați sufletește printr-o iubire curată, adevărată.
Îl știam pe unul dintre bunii mei prieteni, bolnav de câțiva ani, încercat de o boală necruțătoare cu care se lupta cu mult curaj și încredere în vindecare. Așa era el. UN luptător, alături de care, ca prieten, te simțeai ocrotit, iubit și respectat. Cred că și în fața bolii câștigase puțin respect, fiind ocolit de multe probleme ce implicau evoluția bolii. Sau nu le admitea. Le stopa. Totul părea normal. Și întâlnirile noastre decurgeau normal, ca și când nu era nimic grav între noi. Știam că vine de la o ședință de radio sau chimioterapie, dar nu lăsa să se vadă nimic din toată această suferință. În afara unei trecătoare oboseli pe care o parcurgeam fie plimbându-ne pe malul lacului Herăstrău sau la umbra unui copac, bând o cafea, un ceai, nu lăsa loc niciunui alt semn de boală. Mereu prezent, mereu activ, dornic să facă ceva bun, ceva deosebit, luptându-se cu toate greutățile vieții politice, sociale în care trăia. Îi făceau bine discuțiile și întâlnirile noastre, plimbările noastre prin natură, îl scoteau din cotidianul copleșitor și absurd în care trăia. Ne întâlneam rar în puținele zile cât rămâneam printre ei, dar de fiecare dată discuțiile erau mai deschise, mai sincere, mai apropiate, mai personale. Aveam încredere unul în altul. Contam pe sfaturile lui competente. Era un om deosebit. Un intelectual ce-și respecta cunoștințele și nu-și permitea niciun compromis. Nici cu el însuși. Gusta delicat din viață, fără excese, fără orgolii, fără pasiuni. Pasiunea lui era dreptatea, lupta pentru dreptate și adevăr. Pasiunea lui erau cărțile și scrisul. Am petrecut multe ore alături de el în librării și anticariate. Așa îl știam de mulți ani de zile. Așa îl aveam drag sufletului meu și mă simțeam teribil de neputincioasă în fața lui. Nu știam cum să-l ajut în lupta lui curajoasă cu boala. Îmi spunea că singurul ajutor este prezența mea, discuțiile sincere cu mine. Îl credeam. Și așa au trecut câțiva ani fără să ne mai gândim că vine și timpul schimbărilor. Și asta s-a întâmplat în ziua de 14 februarie 2009, când am fost rugată să vin neapărat la locul nostru de sub copac, ca să-mi dea ceva. Nu-l mai văzusem de câteva zile și chiar eram îngrijorată, dar la ideea că ne vom întâlni în acea zi a iubirii îmi făceam speranța unor vești bune. I-am și spus că îmi pun speranțe în Sf. Valentin, în mesajul lui sentimental. NU credea decât în Dragobete, pentru el Valentine’s Day era numai o coincidență, dar până la Dragobete nu mai avea timp să aștepte. Se grăbea să se elibereze de această greutate ascunsă de ani și ani. Un adevăr tăinuit. O iubire tăinuită pe care nu dorea să o lase altcuiva, decât mie. Nouă. A venit cu un plic mare, alb în mână, legat cu o bandă tricoloră de jur împrejur. Părea ceva special, secret. Am ridicat ochii mirată și-atunci am observat culoarea pielii, a tenului, a chipului său. Era neobișnuit de galben. Un galben mat, spre pământiu. Numai ochii albaștri îi ardeau ca niște lumini ale sufletului, plini de speranță. Atunci mi s-a încălzit inima de un fierbinte fior de iubire față de acest om. Bătăile inimii concurau cu lacrimile care se opriseră la marginea pleoapei. Nu aveam voie să plâng. Nu aveam voie decât să-i arăt cât de profund îl iubesc. O altfel de iubire, peste puterile mele omenești. Aș fi vrut să fiu atât de puternică pentru a fi în stare să săvârșesc un miracol salvator. Îmi doream să salvez o iubire care se pierdea furată de altcineva mai puternic decât mine. Nu am stat mult împreună, nu am vorbit mult. De astă dată totul a fost puțin straniu și oficial. Se grăbea. De ce oare? Necurajul adevărului ce se înfiripa în privirile noastre și se intersectau neputincioase, a scurtat brusc momentul întâlnirii. Mi-a încredințat plicul și a plecat rugându-mă să nu-l deschid decât peste ani. Sau, poate, niciodată. Și a plecat. Am rămas singură cu plicul în brațe, strângându-l la piept ca pe un copil abandonat. Atunci puteam plânge în acea zi a iubirii. Îmi plângeam neiubirea.
Nici până azi nu am avut curajul să deschid și să citesc scrisorile. Poate o fac cândva. Dar știu că acele scrisori adunate cu grijă, cu migală, în graba pregătirii despărțirii de oameni dragi, însemnau ceva pentru el. A vrut să le salveze de oameni curioși. Le simțeam ca pe niște adevărate destăinuiri. Destăinuiri încredințate albului colii de hârtie, încredințate cuvântului scris. Erau adevărate valentine, ale căror rochii de mireasă erau umbrite de albastrul cernelii cuvintelor. Cuvinte care au adunat în taină gânduri, sentimente oprite, ascunse, tăinuite. Valentine care exprimau o durere înăbușită a unei iubiri care nu a avut loc pe această lume. Acum se pregătea să o părăsească, dar nu înainte de mi le încredința mie. Valentinele urmau să supraviețuiască așa. Erau testamentul puterii iubirii adevărate. Adio dragostei care abia atunci își arăta chipul, dar nimeni nu mai avea timp să-l vadă. În aprilie moartea a pus sigiliul veșniciei dintre două vieți.
Și așa a mai trecut un an.
Dintr-o mare iubire pentru mama nu-mi îngăduiam să socotesc anii adunați. O știam acolo, mereu prezentă, iubitoare și îngăduitoare cu toate cele petrecute în timp peste ea. Chiar am avut puterea să -i povestesc despre plicul primit și să vorbim despre Omul care ne părăsise cu un an în urmă. Și mama îl aprecia, și-l iubea în felul ei. Ne durea pe amândouă pierderea lui. În acel an, 2010, balanța, pentru a doua oară, a încurcat talerele vieții și ale ne-vieții.
Îmi amintesc și acum, ca și când ar fi fost ieri, cum în acel șapte februarie Mama s-a așezat bucuroasă în fața tortului cu lumânările aprinse, spunând cu glas șoptit: ”Acum trebuie să-mi pun o dorință în gând, ca să se împlinească”. A urmat un moment de tăcere și sufletul ei s-a mai îmbogățit cu un gând ascuns, o dorință tăinuită în acea zi onomastică. Nici până azi nu știu care i-a fost dorința, dar știu că de câte ori trebuia să plec, ochii ei se întristau… ”Mai vii nu ?”, mă întreba, luându-mă în brațele ei mici și firave. ”Desigur, abia aștept să vin”, răspundeam, căci plecarea mea, atunci, se apropia.
Trecuseră zilele liniștite de februarie, de început de februarie. Ne bucuram că pe străzi, în piață apăruseră deja ghioceii, mărțișoarele și buchetele de flori cu inimioare pentru Sf. Valentin. Oamenii se pregăteau din timp să întâmpine primăvara. Să întâmpine ziua îndrăgostiților cu toate darurile și surprizele cuvenite. Ne pregăteam și noi deopotrivă cu ei.
Eram singură în piață. Cu ochii plini de lacrimi și de nesomn căutam să mă descurc neștiind prea bine ce am de cumpărat. Nicidecum mărțișoare. Dar flori, multe flori și, mai ales, prosoape frumoase cu flori și broderii. Și batiste fine pentru bărbați și pentru femei. Câteva vecine m-au sfătuit ce să cumpăr. Ele așteptau în casă, cuvioase, să le pregătească cu banul înfășurat în colțul batistei, așa cum e rânduiala când moare cineva. Mama murise în brațele mele. Nimic nu a mai putut-o reîntoarce pe drumul vieții. Inima și-a încetat bătăile.
Stăteam în fața femeii cu cele mai frumoase prosoape pe care le-am văzut și doream să le cumpăr. ”Câte?”, mă întreabă. ”Toate”, am răspuns printre lacrimi. ”Îmi trebuiesc toate, sunt atât de frumoase, sunt pentru mama. A murit ieri.” Printre lacrimi am văzut chipul femeii care își schimbase brusc expresia, la auzul vorbelor mele. Parcă împietrise. Ca în vis îi aud glasul, și el schimbat. ”Nu vă trebuiesc toate prosoapele, am multe, prea multe. Luați numai cât vă trebuie pentru familie, preot și dascăl, Dar luați pentru mama inima asta roșie, că mâine este Sf. Valentin, ziua iubirii și poate așa…” Nu am mai auzit restul vorbelor ei. Am luat inima roșie, din catifea roșie, pe care stătea scris cu negru ”I love you”. Parcă o mână caldă, ocrotitoare mi-a mângâiat obrajii și mi-a șters lacrimile. Cineva respira calm, liniștit lângă mine. Aveam senzația că un vindecător îmi umple inima cu putere și respirația mea se întâlnea cu respirația celuilalt, a vindecătorului, cu un miros de curat, de aghiasmă și de ceva sfânt. În clipa aceea am simțit că nu mai sunt singură în durerea mea. Sf. Valentin ocrotitorul, tămăduitorul durerilor își revărsa puterile asupra neputerilor mele. M-a cuprins o veșnică iubire, care ne va însoți dincolo de linia vieții… Am ajuns acasă fericită cu inima roșie, din catifea roșie pe care stătea scris ”I love you”, era inima dăruită nouă de un sfânt al iubirii. Și asta îmi făcea bine în acele clipe grele.
Înmormântarea a avut loc chiar pe 14 februarie… Ce căi nevăzute au condus drumul ei spre veșnicie, în acea zi a iubirii? Inimii i-am alăturat o scrisoare scrisă cu lacrimi în noaptea aceea de priveghi, singură alături de sufletul mamei plecat dimpreună cu glasul psalmilor pe care i-am citit în taină toată noaptea până în zorii zilei. Nu era o scrisoare propriu-zisă, era o valentină tăinuită sub o inimă din catifea roșie și închisă în capacele unui sicriu rece. O valentină tăinuită și-ngropată pentru veșnicie în adâncurile unui pământ care se pregătea de primăvară. În ziua înmormântării a nins. Stratul alb al zăpezii s-a așternut grăbit peste mormântul proaspăt, acoperindu-l ocrotitor. Iar zăpada sclipea sub razele unui soare firav și trist.
Era tot o zi de 14 februarie, aici în Germania. Oameni veseli, cu brațele pline de flori se mișcau încoace și încolo prin piața din centrul orașului. Un muzicant al străzii acoperea murmurul străzii cu o melodie veselă. Toți erau veseli. Era Valentine’s Day. Mă învârteam și eu printre ei, căutând un colț mai liniștit ca să pot privi nestingherită. Voiam să fiu și eu veselă alături de ei. Amintirile trecutului mă copleșeau. Tristețile și durerile reveneau în memorie. M-am pomenit cu un trandafir roșu în brațe. Un tânăr împărțea cu dărnicie trandafiri roșii și grabnice îmbrățișări. Ceva mai departe de mine, Pepe, clownul, artist binecunoscut în oraș, îmbrăcat chiar ca un clown bine mascat, împărțea doamnelor baloane roșii în formă de inimă, jucând rolul îndrăgostitului. L-am urmărit cu plăcere. Îl știam. E un om plin de iubire și din prea plinul iubirii lui dăruia cu bucurie iubire altora. M-a zărit. A venit cu pași grăbiți și o figură de om trist. Părea că plânge. Oamenii se uitau la grimasele așternute pe față și râdeau, molipsindu-se unul de la altul. Pepe plângea disperat și se căuta prin buzunarele goale ale pantalonilor lui largi, mari și cadrilați, lăsându-mă să înțeleg că nu mai are niciun balon roșu în formă de inimă. Scotea tot felul de baloane colorate, pe care le arunca pe jos grăbit. Dar nici-o inimă… L-am îmbrătișat prietenește și i-am spus că îi știu inima lui bună și iubitoare și că îl rog să mi-o dăruiască azi, de ziua iubirii. Și-atunci a sărit ca ars, cu o gură până la urechi, fericit, arătându-mi că, totuși, a mai găsit un ultim balon roșu în formă de inimă, pentru mine. Și așa și-a salvat propria lui inimă iubitoare.
Acasă am ajuns cu grijă, cu balonul la piept, să nu-l sparg, să nu-l pierd. Mi-am adus aminte de inima roșie din catifea, pe care stătea scris ”I love you”, tăinuită în întunecimea pământului, undeva departe de mine și totuși atât de aproape și mereu prezentă, mai ales în acele zile de 14 februarie… ziua iubirii… și ca un miracol, balonul s-a desprins din brațele mele, luat de vânt undeva departe, dincolo de ochii înlăcrimați. Știam că inimile se vor întâlni acolo, sus, în numele iubirii fără margini de ziua Sfântului Valentin.
Detalii despre obiectivele proiectului în pagina Descoperă scriitorul din tine!
Vezi și: Arhiva rubricii Descoperă scriitorul din tine!
Pagina de facebook Descoperă scriitorul din tine
Pagina de facebook Diaspora culturală românească
- Cele cinci numere de până acum ale revistei trimestriale ”Leviathan” pot fi citite aici.
- Pentru a cumpăra edițiile tipărite ale revistei, click aici.
- Abonamente la revista trimestrială ”Leviathan”, ediția tipărită, click aici.
