”Tardivitate” de I. L. Caragiale

869
Costin Tuchilă tardivitate i l caragiale garbaci car cu boi JPG

rubrica pur si simplu caragiale logo leviathan.roComentariu și note de Costin Tuchilă

O scenă vizuală devine, sub condeiul lui Caragiale, anecdota populară foarte răspândită, prelucrată în ”Tardivitate”, publicată în 1895, în ”Gazeta poporului”*). Improvizațiile pe teme date erau curente în epocă și făceau deliciul cititorilor. Lui Caragiale nu-i sunt necesare mai mult decât câteva rânduri pentru a face memorabile două trăsături de caracter: fudulia și lașitatea. Alegerea unui titlu pretențios, neologismul tardivitate (din franceză, tardiveté) pentru textul în stil popular subliniază, o dată în plus, ridicolul. Ținta e explicită: adversarii politici de la ”Epoca”, ziarul Partidului Conservator, ale căror amenințări și răfuieli erau întotdeauna, zice Caragiale, în întârziere. ”A treia zi după-nfierbințeală”, geaba osteneala…

După două săptămâni, în aceeași ”Gazetă a poporului”, cotidian liberal, Caragiale va reveni cu o variațiune pe aceeași temă, atacându-i din nou pe conservatorii de la ”Epoca”:

”Iar vorba ţiganului:

«M-a bătut el, turcu, cât m-a bătut; da’, după ce s-a săturat ş-a plecat şi nu s-a mai văzut deloc, ştiu că l-am înjurat şi eu!»” (”Iar vorba ceea…” – pe care o vom publica în curând pe acest site).

Referindu-se la ”Tardivitate”, nepublicată de autor în volum, Mircea Tomuș spune că ”pare a avea drept înțeles ideea rolului catartic al limbajului” (”Opera lui Caragiale”, I, București, Editura Eminescu, 1977).

Tardivitate

Odată un boier mergea cu țiganul său de casă pe un drum strâmt. La o cotitură se-ntâlnesc cu un șir de care foarte împovărate:

– Dați-vă-n lături, mă! strigă țiganul țanțoș. Dați-vă-n lături să treacă boiarul!

– Dați-vă, voi –  răspunde un țăran – că nu sunteți împovărați.

– Trage-le, mă! zice boierul.

Țiganul nici una nici două, șart**)! cu gârbaciul***) în om. Sar oamenii toți, și țin’te nene: tăvălesc pe boier și pe țigan de mama focului, îi lasă snopiți bine-ntr-o parte, trec cu carele și-și văd de drum râzând.

Tocma-ntr-un târziu se scoală de jos țiganul ostenit și se scarpină-n cap:

– S-a dus, boiarule?

– S-a dus, ticăloșii!

– Nu se mai vede nici unul?

– Nu!

– Atuncea, hai să-i înjurăm și noi!

Așa și ”Epoca” –  ne amenință regulat cu sarcasme pentru a treia zi după-nfierbințeală.

A apărut prima dată în ”Gazeta poporului”, I, nr. 228, 10/22 noiembrie 1895, semnat: i. Neretipărit în timpul vieții autorului. Inclus în edițiile: ”Opere”, III (1932), p. 218; ”Opere”, II (1960), p. 400; ”Opere”, II (2011), p. 328. (Nota editorilor, ”Opere”, II, 2011).

________

*) ”«Gazeta poporului», cotidian politic liberal apărut la Bucureşti între 1 februarie 1895 şi 16 ianuarie 1896. Printre semnatarii articolului-program se numără B. Delavrancea, Vasile M. Kogălniceanu, N. D. Xenopol şi I. Bianu, dar gazeta va fi condusă de G. D. Palade. Nu este exclusă participarea şi în continuare a lui Delavrancea, în calitate de publicist şi purtător de cuvânt al partidului politic din care făcea parte, la redactarea ziarului. Este sigură, în schimb, prezenţa lui I. L. Caragiale, angajat ca redactor şi însărcinat, probabil, cu o parte din tre­burile redacţiei, aşa cum fusese altădată la «Timpul». Printre colaboratori se întâlnesc H. G. Lecca şi Cincinat Pavelescu, aflaţi la începutul carierei literare. Primul articol al lui Caragiale apare la 7 noiembrie 1895. Este vorba de «Grămătici și măscărici» [pe care îl vom publica în curand pe acest site, n.n.], în care autorul discută cu luciditate, ironie şi subînţeleasă amărăciune condiţia socială a gazetarului mercenar, aflat în slujba unor patroni politici. Articolul a provocat un răspuns al lui Anton Bacalbaşa, prim-redactor arunci la ofi­ciosul conservator «Epoca». Dramaturgul îşi începuse însă colaborarea la «Gazeta poporului» mai înainte, scriind note, ştiri şi anunţuri repartizate la cele mai diverse rubrici. Unele dintre ele au fost identificate, altele rămân pierdute în coloanele gazetei. Caragiale îşi continuă activitatea de redactor până la sfârşitul anului 1895, când, la 31 decembrie, publică «O şedinţă la ”Junimea” în ajunul Anului Nou», proză pe cât de spirituală, pe atât de răutăcioasă, pe care o semnează Ion. Nu se poate afirma cu siguranţă dacă I. L. Caragiale a mai scris după această dată în gazeta liberală care, de altfel, nici nu a supravieţuit mult.” (Remus Zăstroiu, în ”Dicționarul general al literaturii române”, E–K, București, Editura Univers  Enciclopedic, 2005, p. 270).

**) Șart, interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură dată cu palma. – Onomatopee. Var. jart. (Cf. DEX, 1998; DER, 1958–1966).

***) Gârbaci, gârbace, s. n. Bici făcut din mai multe curele împletite (uneori cu vârfurile plumbuite) sau din vână de bou. • Lovitură dată cu acest bici. – Din tc. kirbaç, bg. gărbač. (Cf. DEX, 1998).

Grafică și montaj video de Costin Tuchilă

Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.