Sinceră să fiu, doream de fapt să scriu despre primăvară. O aștept cu sufletul la gură să năvălească în grădina sufletului cu tot alaiul ei de bucurii, cu cerul ei albastru și cântecul păsărilor grăbite și ele să vestească venirea ei. Dar, după numai câteva zile promițătoare, mai călduroase, de la începutul lui februarie, iată că iarna s-a răzgândit, nu se îndură să ne părăsească, ba mai mult, s-a reîntors cu gerul și cu zăpada ei cu tot. Cerul este senin, e drept, dar soarele cu dinți ne arată că babele și moșii, conform tradiției, își vor scutura cojoacele peste grădinile, parcurile și străzile orașelor, acoperind pământul cu o mantie albă, strălucitoare de zăpadă. Așa că am lăsat ghioceii să se zgribulească sub învelișul ei umed și rece. Am lăsat și mugurii, pregătiți să înverzească crengile copacilor, să dârdâie și să tremure sub bătaia vântului rece care zburdă peste ei cu aripi de gheață. Nu am renunțat să scriu despre primăvară! Este doar o amânare pe care mi-o permit, în speranța că voi avea o babă frumoasă, care să mă inspire, iar primăvara să nu întârzie prea mult să-mi bată la fereastră și să-mi anunțe sosirea.
Recunosc că nu-mi place să amân, să renunț sau să-mi promit că voi rezolva ce am de rezolvat data viitoare. Nu-mi place să las de azi pe mâine soluționarea problemelor crezând că mai târziu voi avea ceva mai mult timp, mai multă energie, putere și înțelepciune. Cel puțin așa vreau să cred că este cu adevărat! De foarte multe ori chiar și reușesc să rezolv ceea ce îmi propun pentru ziua respectivă și sunt foarte mândră de mine, dar sunt și zile când puterile mă lasă… Ce să mai vorbim!? Excepția întărește regula… așa că o pornesc a doua, a treia zi din nou la drum cu noi probleme de rezolvat cu credința că voi reuși. Oscar Wilde îmi vine în gând cu cele spuse de el, consolându-mă: „Bătrânii cred în tot, adulții se îndoiesc de toate, tinerii știu totul”… Și are perfectă dreptate. Ah, ce bine că nu mai sunt nici tânără și nici adultă! Sunt doar bătrână! Nici nu este așa de rău să fii bătrân și să crezi în toate… Pe drumul vieții am trecut prin urcușuri și căderi, prin lecții de viață, fiind o școlăriță foarte sârguincioasă în a mă învăța minte, dar: „Mai bine să cazi uneori, decât să nu zbori niciodată ”… cum a afirmat Oscar Wilde, și-mi place să-mi repet aceste cuvinte, ca pe un motto, ca să nu uit. O bună povățuire de care e bine să țin seamă. Citate celebre care cuprind înțelepciuni, pe care le caut și le culeg cu o mare bucurie și-mi căptușesc cu ele gândurile înfrigurate, și-mi liniștesc deseori sufletul răscolit de tristeți. Sunt adevărate perle pe care le culeg în căutările și-n călătoriile mele prin lumea citatelor celebre și le înșir apoi cu grijă pe lanțul îndoielilor și al regretelor, și mă împodobesc cu ele, înfrumusețându-mi astfel zilele și nopțile, uneori neliniștite. Prind aripi și mă pregătesc iar și iar să zbor spre albastrul infinit al cerului și gândurile mă înalță liniștit către capătul acela de drum. În viața mea am zburat cu gândul de nenumărate ori. Am visat deseori că zbor, bucurându-mă de fiecare dată că am puterea să mă înalț deasupra tuturor grijilor, și-am privit cerul mereu cu o mare speranță, ca pe un loc al liniștei mele. Știu: speranța moare ultima! Ileana Vulpescu scria: „Păstrează legătura cu cerul, să nu fii singură în luptele tale pe pământ”… Bun sfat, demn de urmat. Fiindcă tot am poposit la capitolul sfaturi, îl citez acum pe Mark Twain: „Muncește ca și cum nu ai avea nevoie de bani. Iubește ca și cum nu ai fi suferit niciodată de dragoste. Dansează ca și cum nimeni nu s-ar uita”… Oh, Doamne! Ușor de spus, greu de urmat. Adun încă câteva sfaturi… „Încă puțin și poate că o să știm pentru ce trăim ” (Cehov), ca să nu fie prea târziu…
Cred că mă înțelegeți că nu mă refer la acel târziu arătat secundă cu secundă, minut cu minut, oră cu oră de acele ceasornicului, care ne măsoară timpul cu o neiertătoare scadență. Mă refer la acel prețios timp ireversibil cu care ne este pavat drumul vieții și pe care pășim cu el alături trăindu-l cum știm, cum simțim, cum dorim uneori. Acele ceasornicului le putem da înainte și-napoi, îl putem opri la un moment dat, dar timpul vieții care ne este dăruit nu se lasă oprit de noi, el decide singur, el ne însoțește zi și noapte până la capătul drumului. Orice amânare pentru mai târziu, cu trecerea anilor, poate să fie așa cum afirmase Octavian Paler: „mai târziu” devenea „prea târziu”… Și, totuși, mărturisesc că mă bucur pentru toate câte am trăit, am văzut, am citit, am visat și am realizat, și-mi plânge sufletul pentru multe altele, neîmpliniri, timp pierdut, prietenii pierdute, călătorii amânate pentru… mai târziu. Iar acum este cu adevărat „prea târziu” să le mai pot înfăptui. Călătoriile visate și planificate cu mulți ani în urmă pentru altă dată au rămas doar un vis. Așa că acum Australia, Noua Zeelandă, Argentina, Japonia și-au închis pentru mine îndepărtatele porți. Visam să dansez un tango argentinian într-o cafenea din Buenos Aires sau să pot intra în sala minunatei Opere din Sydney și să văd un spectacol! Visam să mă plimb pe aleile pline cu flori de cireș și să-mi închipui că o întâlnesc pe Cio-Cio-San din Madama Butterfly, opera lui Giacomo Puccini, care m-a impresionat încă de mic copil. După moartea mamei, în februarie 2010, îmi doream să merg pe drumul lui Jakob, ”Jakobs Weg” și să ajung până la capătul lui, la Santiago de Compostella, să fac acest pelerinaj pentru a-mi alina suferința, învăluindu-mă astfel de duhul curat al credinței și a căpăta putere să-mi curăț sufletul și gândurile… Dar nimic din toate aceste vise frumoase nu s-au împlinit și nici nu mai am speranța într-o împlinire viitoare. Important este, însă, că mereu îmi promit că o odată și-odată tot le voi face. Când? Nu știu! M-am împăcat cu gândul că nu va fi așa de curând și am continuat să visez la alte locuri mai puțin îndepărtate, dar pe care mă străduiesc, în liniște, să le ajung. Și-așa, pas cu pas îmi continui drumul vieții până la capătul ei, cu pași mici și cu sufletul încrezător că nu e prea târziu să îmi mai pot împlini câteva dintre visurile mele care au rămas neîmplinite. Nu! Nu intenționez să devin sentimentală, doar sinceră, așa cum am fost în toate cele scrise în aceste Decupaje, adevărate file de sinceritate dăruite cititorilor mei, de câțiva ani încoace, în care sentimentele au pulsat în fiecare rând scris. Mi-amintesc ce mărturisea Panait Istrati pe această temă: „Cât de târziu ne învață viața să prețuim sentimentele la adevărata lor valoare!”…
Și, uite așa, am ajuns la finalul acestor rânduri, scriind până în miez de noapte, recitându-mi poezia Acord de George Lesnea, ca o alinare de noapte târzie: „Târzii ni-s toate, prea târzii,/ Târziu începem și sfârșim,/ Târziu visăm, târziu iubim,/ Târziu de noi ne amintim,/ Târzii ni-s toate, prea târzii.// Nu știm nimic, nimic nu știm./ Zadarnic scotocim în cărți,/ Destinul ni-i prin alte părți,/ Nu-i spus de grai, nu-i spus pe hărți,/ Nu știm nimic, nimic nu știm.// Deșert ni-i sufletul, deșert,/ Pământu-i sterp și cerul gol,/ Dau corbii peste noi ocol,/ Trimite lutul sol cu sol,/Deșert ni-i sufletul, deșert”…
Totuși, prea târziu.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
