Cu puține zile înainte de începutul anului 2023, când Timișoara, iată, devine Capitală Europeană a Culturii, la Teatrul Maghiar „Csiki Gergely”, condus din 2007 cu pilduitoare dăruire și angajare de actorul Balázs Attila, am asistat la premiera care a inaugurat repertoriul acestui teatrului gândit pentru grandiosul program. Anume, spectacolul cu Doctorul, prima montare a lui Andrei Șerban în orașul din Banat, unde aflăm că domnia sa are unele rădăcini de familie și unde a scris acum o pagină demnă de marea familie a teatrului de cea mai bună factură de pretutindeni. Am văzut un spectacol cu impresionante virtuți artistice care se constituie, totodată, într-un vibrant imbold de reflecție în plan personal cu privire la societatea în care trăim, datorită abordării curajoase, deschise a unor probleme care traversează și modelează lumea azi. Puse tranșant de text. Valorificate nuanțat, cu rafinate accente de regie.
Piesa Doctorul de Robert Icke, asiduu adaptator în vogă al unor piese clasice la parametri contemporani, a fost montată de autor în premieră absolută în 2019 la Teatrul londonez Almeida, fapt care i-a adus un premiu de regie. Este o rescriere a piesei Profesor Bernhardi de Arthur Schnitzler, care în 1912 denunța antisemitismul vienez de pe scena Burgtheater, între montările ei recente având prilejul să o vedem pe aceea remarcabilă purtând marca Thomas Ostermeier, în ediția online a Festivalului teatral de la Sibiu. În (re)scrierea sa, Icke păstrează premisa lui Schnitzler, confruntarea între un medic și un preot la căpătâiul unei muribunde, dar, așa cum remarca și criticul Michael Billington, asistăm aici „la o extindere genială a temelor originalului”, încât ni se oferă, iradiind de la opoziția puternică între etica medicală și preceptele credinței, o radiografie minuțioasă a mentalităților și practicilor de tip ideologic strict contemporane și tulburător preocupante, într-o împletire copleșitoare de probleme de ordin moral, social, politic, existențial. Andrei Șerban descoperă și exprimă afinități profunde, evidente cu acest om de teatru britanic, asupra căruia se apleacă, iată, după ce anul trecut a realizat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca un spectacol nu mai puțin puternic după piesa Oedipus, inspirată din tragedia antică, dar referindu-se la viața politică americană de astăzi.
Doctorul este o poveste de acum și de aici. Un aici tot mai cuprinzător în contextul globalizării. În centrul ei, Ruth Wolff, medic de geniu care aspiră la un Premiu Nobel pentru rezultatele științifice și practice în domeniul tratării maladiei Alzheimer. În Institutul medical pe care l-a fondat și îl conduce cu autoritate, se refugiază dintr-o pură întâmplare o copilă de 14 ani care și-a provocat fără știrea părinților un avort. Este primită de Ruth. Constatând însă că nu îi poate salva viața, alege o cale medicală de a-i face stingerea mai lină și fără dureri. Pentru ea este limpede, există viața, dar „totul s-a terminat când avem un cadavru”. În spital, ajunge însă preotul catolic trimis de părinții fetei care au aflat între timp de nenorocire, pentru a-i acorda acesteia iertarea spre mântuirea sufletului. Refuzul categoric al lui Ruth de a-i permite contactul cu fata – într-un dialog ce va fi înregistrat de preot și difuzat pe Internet, declanșează un turbion ce crește exponențial, alimentat și realimentat de cei care pretind că se pricep la toate și își permit să se exprime despre orice pe rețelele de socializare. Sub acest val, în institut se declanșează în oameni resorturi nebănuite, colegii din subordine se radicalizează și ei, se poziționează pro sau contra Ruth. Se pune pe tapet și originea sa evreiască, deși se declară non practicantă. Se clatină relația cu sponsorii Institutului, care are nevoie de o clădire nouă, ministerul de resort, cu o fostă studentă a sa acum la conducere, își declină spirijinul… Opinia publică, la putere! Colegii îi cer lui Ruth să-și ceară iertare. Or, ea nu concepe că a fi adepta purității absolute a eticii medicale înseamnă a greși, pentru ea zeul suprem este știința ei. Iar valoarea unui medic se măsoară nu prin referințe de rasă, sex, religie etc, ci este dată de știința și conștiința lui profesională. „Este irelevant dacă un medic este alb, negru, fără Dumnezeu ori femeie” – sună o replică din text. În paralel cu fronturile pe care trebuie să lupte, căci ele se deschid mereu în fața ei, înlăturată acum din Institutut, Ruth dezvăluie fragilități în viața privată: a pierdut o persoană dragă și nu poate gestiona prea bine relația cu tânăra care o ajută cu menajul și manifestă tribulații privind apartenența sexuală. Corolarul inflamării publice (și al oprobriului la adresa lui Ruth) își află supema materializare în emisiunea-dezbatere a unei televiziuni, care constituie partea a doua a spectacolului. Ruth acceptă să participe la emisiune, în speranța de a-și face înțeleasă nevoia ei de libertate pentru a-și alege calea, ca profesionist, ca om. Dar se va vedea și mai atacată din toate părțile, din perspectiva și în numele unor principii afirmate ca absolute. Sub oblăduirea unui moderator care jubilează pe măsură ce spiritele se încing (spre beneficiul ratingului!), într-un „dialog al surzilor”, cum asistăm din păcate atât de des și la televiziuinile noastre comerciale, iau rând pe rând poziție un specialist în religie, un avocat de dreapta, un profesor de științe ebraice, două feministe radicale de stânga… Sub tirul continuu aliniat la „rigorile corectitudinii politice”, se desăvârșește acum tabloul distrugerii unei persoane, al unei personaliți (așa cum vedem pe multe meridiane, spre deliciul contemporanilor, așa cum execuțiile publice îi vor fi încălzit în vechime pe privitorii lor!!!).
Deși apăsătoare la modul paroxistic prin forța emoțională, piesa, ca și spectacolul – care, sub bagheta lui Andrei Șerban (regizor asociat: Daniela Duma), urmărește cu finețe meandrele ideatice ale scriiturii cărora le dă corp și suflet – nu părtinesc și nu acuză. Toți au dreptatea lor, toți au un glas să o exprime, problema pe care o ridică în fața publicului este a absenței unei căi prin care să auzim și ce spune celălalt într-o lume care, marcată ca de un alt „rău al secolului”, găsește voluptatea de a se scinda în entități închistate, incompatibile. Impactul asupra publicului este potențat de ingeniozitatea cu care este construit spațiul de joc (scenografie: Irina Moscu), cu scena turantă care oferă posibilitatea alternării clocotitoarelor confruntări și discuții în albul septic și rece al spitalului, cu momentele de reverie și meditație ale eroinei în clarobscurul ori sub reflexiile unduitoare din propria locuință, care poate deveni însă un mediu nu mai puțin sfocant pentru eroină. Se adaugă cu bune efecte sugestiile metaforice ale light design-ului (Gidó Zoltán), ale sound desig-ului (Bayer Sebastian) și ale muzicii (compozitor: Cári Tibor și instrumentiști: Bogdan Buică, Kiss Attila), iar inserturile video (Sorin Mocanu, Ioan Bledea) sunt de-a dreptul tulburătoare în scena emisiunii TV, unde balansul dintre imaginea protagonistei aproape prăbușite, în profil, la doi pași de public și semnele trăilor sale din licărul privirii, accentuate, hiperbolizate de cameră dau o puternică încărcătură acestui final al „spectacolului” unui dezastru, al unei tragedii omenești, de savurat „în direct”, așa cum vedem astăzi, revoluții, accidente cumplite, scene de război…
În fruntea distribuției, ca un ax de puternică, dinamică emulație creatoare, o aflăm invitată de către regizor în mijlocul colectivului artistic timișorean, în rolul lui Ruth Wolff, pe actrița B. Fülöp Erzsébet din Târgu Mureș. Remarcată deja pentru creații anterioare, unele de referință, actrița oferă aici cu plenitudine expresia talentului și intuiției sale interpretative excepționale, pentru a contura un personaj de o complexitate fabuloasă. Fiecare replică, fiecare cuvânt, în rostirea sa, capătă greutatea potrivită, copleșitoare. Actrița are un arsenal ireproșabil de nuanțe oferind chipuri de mare rafinament atât în momentele în care eroina sa își exprimă crezul arzător, cât și atunci când declanșează forța cu care luptă să-și impună libertatea și personalitatea, când se află față în față cu propriul sine ori în acel moment de subtilă emoție din discuția cu preotul după ce tot scandalul a luat amploare, când cei doi își descoperă mai multe în comun decât cele ce îi despart. Actrița îmbracă la fel de firesc mantia delicată a slăbiciunilor omenești, când masca durității cu care se proteja de ceilalți a dispărut. Gestul său este mereu revelator, tăcerile capătă adâncimi ale semnificației (vezi scenele de eterică sensibilitate la evocarea ființei care a lăsat în viața ei adânci regrete), iar privirea ei devine parcă un personaj în sine, ce crește organic din ea în scena finală din platoul televiziunii, ca o efigie a durerii și neputinței iremediabile, dincolo de care pulsează adunând într-o nebuloasă clocotitoare imaginea unui întreg parcurs de viață.
Distribuția este omogenă, actorii individualizează cu cert și neostentativ profesionalism, în lumina adevărului omenesc, personajele încredințate. Fie că au roluri de mai mare întindere și importanță în economia discursului scenic, ca în cazul lui Máthyás Zsolt Imre (Paul Murphy), Astalos Géza (Michael Copley), al celor două actrițe distribuite, conform indicațiilor autorului, în roluri de medici-bărbați – Tokai Andrea (Roger Hardiman) și Tar Mónica (Brian Cyprian), al lui Bandi András Zsolt (preotul/tata), al lui Lörincz Rita (Rebeca Robers) sau Bórbely B. Emilia (Jemima Flint), al lui Jancsó Elöd (medic rezident), Magyary Etelka (Charlie) și Vajda Boróka (Sami), fie că sunt doar apariții episodice: Molnos András Csaba, Kiss Attia, Lajter Márkó Ernesztó, Vadász Bernadett, Hegyi Kincsö – invitații în platoul tv, și Czüvek Loránd (moderatorul). Cu toții ne-au oferit, sub bagheta magică și inspirată lui Andrei Șerban, un spectacol plin de emoție și energie, care, departe de a afișa virulența teatrului politic sau militant, îndârjirea teatrului angajat, nu poate lăsa indiferent spectatorul și la care te gândești cu siguranță și după ce ai părăsit teatrul. Un spectacol care vorbește despre discriminări religioase, cu caracter etnic, legate de sex sau orientare sexuală ș.a.m.d., dar deschide câmp de respirație (și mai ales de reflecție!), ca un strigăt, pentru un umanism generos, echilibru și necesară luciditate.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
