”Trebuie să plecăm”, zise femeia cu șalul negru, singura care băuse toată seara apă și părea să nu aibă nici acum, după miezul nopții, probleme de retorică, așa cum aveau ceilalți, inclusiv ea. Sporovăise toată noaptea despre întâmplări de la cantina institutului unde lucra, până la primul sex, undeva într-o holdă de cartofi, în spatele unei unități militare. Iubitul din vremea aia de gingășie și puritate, cum repetase de câteva ori, era soldat și, cu câte-o sticlă de vin bun, putea sări gardul direct în holdă, fără ca cineva să-l cheme la raport, aducându-i aminte că nu este în tabără, ci în slujba patriei, mă rog, atâta vreme cât patria avea nevoie de el și noaptea. Pământul era tare și plin de buruieni. Norocul lor erau nopțile calde și clare. Cei mai mulți dintre camarazii lui se tăvăleau prin holdă și, dacă îl vedea pe unul câteva zile mai târziu pe stradă, i se făcea rușine și se simțea ca o boarfă. Fecioria și-a pierdut-o, însă, în casa unui ungur, prieten cu ei, care plecase la maică-sa pentru o zi și ei au putut dormi într-un pat fără să-i muște țânțarii. O pată micuță de sânge și nimic mai mult. El înlemnise cu ochii pe pata aia ce semăna cu o inimă.
– Trebuie să speli porcăria asta, i-a zis, vine Arpad și nu-i putem lăsa patul murdar.
– Porcăria asta este virginitatea mea, a țipat ea, la fel de iritată, pentru că auzise o mie de povești despre ziua asta, dar nimic nu se potrivea cu situația ei.
Băuseră aproape o sticlă de vin și erau amețiți amândoi.
– …nu intri, i-a spus, numai petting… ca întotdeauna…
– Te-am înșelat eu vreodată?, întrebase el, în vreme ce începuse să-i sugă degetul gros, bine că se spălase, altfel s-ar fi otrăvit. Tu știi, ziua asta specială o păstrăm pentru întoarcerea mea acasă… cuvântu-i cuvânt, i-a spus, așezându-se protector peste ea, eu am cuvânt, nu ca alții…
Ori era tâmpit, ori era prea amețit, cert este că inima aia mică stătea pe cearceaful alb, o privea pe ea, nu pe el, o întreba dacă a meritat jertfa ori mai bine rămânea în holda aia plină de cartofi și buruieni, fecioară, visând mai departe la o altă noapte, cu un alt bărbat și într-un alt pat.
– Am fost virgină, zise, trăgându-l agresiv de mână, uită-te la pata asta înainte s-o spăl, așa arăta virginitatea mea, zise, simțind că amețește, nu de durere, ci de furie, m-ai rupt, idiotule, eu am zis petting… cuvântul ”nu”, prostule, unde ți-a rămas cuvântul?
– Ghinion, răspunse el, eu nu știu limbi străine… am înțeles că nu trebuie să intru… eu nu am simțit nimic, continuă, ești sigură că te-am dezvirginat eu ori ți-a venit menstruația?…
– Nici eu n-am simțit nimic. Cred că-i de vină băutura.
– Și acum?
– Acum spăl dovada și plec la gară.
– Poate nici nu mai erai fecioară, zise el, eu am auzit o grămadă de povești…
Luă cearceaful, îl aruncă în apa caldă și începu să-l spele. Inima se diluă, deveni rozalie, ca un trandafir palid, apoi gălbuie și după ce mai frecă o dată cu furie, totul deveni un alb cu miros de parfum. Întinse cearceaful în baie, se întoarse la valiza ei cenușie, oribil de urâtă și veche, de parcă trecuse prin primul război mondial, controlă dacă totul este la locul lui, haine și documente, o închise, aproape cu tandrețe și, fără să scoată un cuvânt, deschise ușa casei.
– Ce-ai auzit nu mă interesează, zise, am fost fecioară.
– Și acum nu mai ești, râse el, ca ultimul bădăran, va fi greu să-i explici unui alt bărbat, dacă mă părăsești pe mine, cum este…
– Ce să-i explic?!
– De ce nu mai ai virginitatea, zise, tu știi, și cel mai nenorocit vrea să fie primul…
– Tu ai fost, zise și ieși în stradă.
Până la gară nu era departe. Și în valiză nu avea mai nimic.
– Chiar vrei să pleci?, întrebă el, făcând vreo doi pași în urma ei, credeam că ești un pic zurlie, dar văd că ești nebună, zise, cum poți fugi numai pentru o pată banală de sânge…
Se întoarse cu fața spre el. Doar câțiva metri erau între ea și bărbatul cu care își desenase viitorul, renunțând la facultate, pentru că el era mecanic și ea nu dorea să-l coboare de pe tron, lucrând ca bucătăreasă la o creșă din oraș, bărbatul care o va face femeie și mamă, cu care va trece prin toate etapele vieții și va muri mulțumită că a putut trăi acești ani lângă el. Blond. Înalt. Cu ochii negri ca noaptea. Mari cât nucile. Avea ochi frumoși. Îmbrăcat în uniformă, părea un copil neajutorat, absolut pierdut, întrebând de ce și pentru ce, iar ea nu avea chef să-i răspundă. Era goală. Pentru că în fața ei stătea un necunoscut. Ce bine că băuseră, se gândi, dacă nu ar fi fost un pic amețită nu l-ar fi putut vedea cu ochii ăștia, rămânând alături de el până la apocalipsă.
– Nu vreau să te mai văd, zise, du-te la Arpad, ori în cazarmă, eu nu mă mai întorc niciodată.
El încercă să-i răspundă, dar nu găsea cuvintele potrivite pentru furia ei dezlănțuită în mijlocul străzii. Era vremea prânzului, lumea trecea pe-acolo, unii soldați își luaseră liber și se îndreptau spre cofetăria de la capătul parcului. Se întoarse spre casa lui Arpad, sperând că-i va trece nebunia și va veni înapoi și totul va continua așa cum fusese, holda, cazarma lui, hotelul ei ieftin, săptămâni de singurătate și din nou ea, singura care se hotărâse să rămână cu el și cu maică-sa, o femeie dominantă, zgârcită și rece ca un bloc de gheață.
– Și am plecat, zise femeia cu șalul negru, ridicându-se în picioare, m-am dus acasă, la facultate, într-o altă viață și cu alți bărbați.
– Wow, zise unul, nu mi-aș fi închipuit.
– Așa cum te văd, râse blonda de lângă el, pari ștearsă de tot…
– Am povestit asta pentru prima dată, zise femeia cu șalul negru, nu-mi pasă dacă vă afectează ori nu, într-o gașcă de bețivi îți poți ușura conștiința, mai bine ca la psiholog.
– De ce conștiința, întrebă bărbatul, s-a sinucis?
Un hohot de râs din cel mai ascuns colț al luminișului. Un bărbat, care nu făcea parte din grupul lor, absolut străin, nimeni nu-l știa, nici nu-l văzuseră prin oraș, se aciuise grupei, cu siguranță, pe drum, chiar dacă lângă el stătea una dintre fetele de la magazinul alimentar.
– Spune, s-a sinucis?
– Nu, precis trăiește, zise, eu duceam povestea cu mine și n-aveam cui s-o spun. Acum sunt liberă… hai să plecăm, ne-am adunat aici să bem și să vorbim, este trecut de miezul nopții.
Prea mulți nu mai erau. Blonda și bărbatul de lângă ea, o altă pereche, care nu scosese un cuvânt toată noaptea, beau ca niște condamnați, se pipăiau ca adolescenții și tăceau ca muții, bărbatul chel, homosexualul, care lucra într-un magazin de confecții femeiești și cu care se înțelegea bine, șoferul de taxi, tot un singuratic, însă plăcut și vesel, cei doi din tufiș, plus alții doi, mai ascunși, de parcă nu doreau să fie văzuți.
– Eu plec, zise femeia cu șalul negru, să aveți o zi bună.
Coborî pe cărăruia pe care urcaseră ceilalți după ea, ca oile. Se auzeau numai pașii lor pe cărare și niște pietre ce cădeau spre pădure în tufișuri. Cei doi ciudați din tufiș dispăruseră și ei. Luna sclipea ca poleită, cerul era plin de stele și aveai impresia că se îndepărta ori de câte ori te uitai la el.
– Coborâm și noi, zise bărbatul străin, dar luăm cărarea spre mare, o cunoști?
– N-am fost niciodată aici.
– Ceilalți te cunosc, zise bărbatul, mergi mereu cu ei?
– Nu, zise, este prima dată. Am un bărbat posesiv, nu facem nimic la sfârșitul săptămânii, stăm în casă în fața televizorului.
– Acum l-ai lăsat singur?, întrebă bărbatul.
– Da, răspunse, crede că sunt la sora mea… aveam nevoie de escapada asta… mă sufocam… acum ori niciodată.
Coborâră printre bolovanii mari de piatră, iarbă aspră, ce crește printre dune, niște tufe și un copac, acum negru sub bătaia lunii.
– Îți place?, întrebă bărbatul, arătând spre marea ce izbea alți bolovani și umbrele ciudate din jurul lor.
– Este un loc magic, zise, mi se face cald, dar îmi este frică.
– Frică?
– Știi, bolborosi, pentru că băutura i se urcase bine în cap, știi, va trebui să schimb ceva în viața mea, așa nu se mai poate trăi…
– Vei schimba, zise bărbatul, poate chiar în acest sfârșit de noapte.
Deschise o sticluță ce mirosea a băutură și i-o întinse.
– Bea, zise, este un pic răcoare, te încălzește.
Bău. Oricum era beată. Sus, în luminiș, era numai pilită. O asculta pe femeia cu șalul negru vorbind și i se părea că vorbește ea. Fiecare cuvânt și-l imprimase în cap. Ea nu era prea curajoasă. Căsătoria cu Yusuf a fost un eșec total. Ce fusese dragoste, cel puțin din partea ei, începuse să fie un coșmar. De când aflaseră că nu putea face copii, Yusuf o trata ca pe un gunoi necesar. Ea aducea banii în casă. El dormea ziua și hoinărea noaptea cu afganii lui. Patru ani de zile de izolare. Când i-a spus prietenul blondei, cu care lucra la magazin, că se vor întâlni în pădurea ce-i despărțea de mare, să bea și să vorbească, ceva normal într-o noapte de vară, a văzut șansa de a pleca din casă.
– Vino, i-a spus colegul, care-l știa și pe Yusuf, pentru că o aștepta la ieșire după terminarea orelor de lucru, închide ușa, lasă un bilet pe masă, gata, adio, ne vedem mai târziu…
– Mă omoară.
– Nu cred. Nu te iubește.
– Știu. Simt. Nu m-a iubit niciodată.
– Este cu Emine, croitoreasa din centrul comercial.
– Știu. Am auzit.
Acum stătea pe malul mării, unde nu fusese niciodată, nici singură, nici cu Yusuf, beată, cu un bărbat pe care-l cunoscuse în pădure, crezând că face parte din gașcă, tremura un pic de frig și de frică, înghițind ceva dulceag-amar, privind luna și valurile ce se spărgeau la picioarele ei.
– Bea, zise bărbatul, sărutându-i gâtul, nu facem nimic nepermis și eu sunt într-o situație ca a ta, nevastă-mea m-a lăsat singur cu copilul… din fericire este cu ai mei, altfel n-aș mai putea lucra.
– O, îmi pare rău. Cum te cheamă ?
– Omar.
– Omar Sharif. Ce nume frumos.
Sughiță. Și începu să râdă.
– De ce râzi?
– Yusuf se întreabă unde sunt, zise.
– Acum ești cu mine, zise Omar, sărutând-o, pe malul mării cu mine.
Săruturile lui o ardeau. Parcă trecea cu fierul de călcat peste ea. Nici nu simțise cum o dezbrăcase. Avea ceva de hienă în el. Era agil și fierbinte. Cu pieptul plin de păr și degete lungi, ca un pianist.
– L-am iubit pe Yusuf, zise, împotriva familiei și prietenilor. Avea ceva copilăresc în el, aproape neajutorat.
– Vorbești la trecut, zise bărbatul, de ce?
– Când mă întorc sunt moartă.
– Nu cred.
– Este agresiv.
– Bea, zise, întinzându-i sticluța, te vei simți liberă. Poți muri și fără Yusuf, crede-mă.
Abia mai vedea cu ochii. I se închideau ca la comandă. Mii de cuvinte așteptau cuminți la coadă, în gâtul ei, să iasă afară. Se hotărâse să se destăinuiască acestui bărbat, care începuse să intre în ea, șoptindu-i ceva ce nu putea înțelege, ardea, dorința era mai puternică decât logica, beată nu mai avea nici măcar un strop de nimic în cap, îl dorea cât mai adânc între coapsele ei, aproape leșina la fiecare apăsare.
– Acum tu, auzi, și alte mâini îi frământau sânii, altă respirație în ceafa ei, mai sălbatic și mai adânc, intra în ea ca o bormașină fără pic de zgomot.
– Întoarce-te, auzi, te vreau pe la spate, dar ea nu se mai putea nici mișca, nici ridica, o răsuci cu fața în iarba aspră și simți alte brațe peste pielea ei, o apucase de păr cu putere, de parcă era o iapă la trăsură, ca un clește, nu înțelegea nimic, nu mai putea întreba și răspunde, ceva o durea, dar nu știa ce, începuse să dea din mâini, îi era destul, nu mai putea suporta nimic.
Apoi liniște. Bormașina și cleștele dispăruseră. Îi era sete. Numai sete. Încercă să vorbească, dar nu ieșea nimic din gura ei. Nici ochii nu-i mai putea deschide. Era stoarsă, într-o letargie totală. Auzi cum Omar se îmbrăca, niște pași care se îndepărtau, nu era el, mai stătea lângă ea, îl putea simți. Se gândi la viața ei nouă, poate cu acest Omar, poate cu altul, fără Yusuf, cine știe, poate va pleca din oraș, undeva departe, unde va putea începe totul de la capăt.
– Apă, zise, fără să poată scoate cuvântul afară, apă…
El îi atinse părul.
– Stai liniștită, zise, va trece…
Simți că o înjunghie ceva în spate și căldura ce i se scurgea spre sâni, nu putea țipa de durere, dar nu-i păsa, pe ea o durea deseori spatele, fusese chiar la un medic, avea ceva la o vertebră, știa că deasupra ei este luna și marea i se sparge în călcâie. Un țipăt scurt de pasăre, speriată de ceva, un alt junghi în spate și ceva mai cald peste coastele ei, apoi liniște. Era liniștea pe care o căutase cu atâta disperare. Numai liniștea. Și țipătul păsării.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav