”Trei oameni cu ochi albaştri” de Radu Comșa

533
Radu Comșa rubrica foto-grafii la persoana întâi leviathan.ro

logo rubrica foto-grafii la persoana intai leviathan.roAm tras adânc în piept aerul umed şi l-am simțit lipit de cerul gurii şi de dinţi ca o gelatină îngheţată cu gust de frunze descompuse şi iarbă târzie. Am înghiţit cu greu și mi-am continuat drumul pe trotuarul întunecat ce dispărea în noapte. În faţa mea dansau valuri de ceaţă cafenie. Ceața aceea lăsa să se vadă felinarele de pe stradă ca nişte globuri imense, roşietice. Un copac din apropierea unei lumini îşi proiecta crengile strâmbe şi negre în nimbul opalescent. Strada se înşira furișată pe lângă pereţi vechi împodobiţi cu frontoane din care lei de piatră cu colţi ciobiţi şi chipuri bărboase de satiri cu nasuri mâncate de vreme rânjeau grotesc şi inutil. Apoi, în fața mea, noaptea a fost sfârtecată de un urlet… De fapt, abia apoi m-am dat seama că e un urlet. La început l-am auzit că pe un scrâşnet adânc şi tremurat, uscat ca iasca, de parcă o unghie imensă ar fi zgâriat porţile de fier negru prinse în obezi grele pe zidurile din jur. Apoi am auzit o bolboroseală abia inteligibilă şi din nou scrâşnetul acela teribil și abia atunci am înţeles că e un urlet omenesc. Mi s-au strepezit dinţii şi mi s-a încleştat maxilarul când l-am auzit din nou. Se apropia din direcţia spre care mergeam. Am ezitat să continui drumul şi m-am uitat spre trotuarul de peste strada îngustă. N-aveam cum vedea mare lucru. Am înjurat șoptit și birjărește în barbă, m-am scuturat şi mi-am reluat mersul. Urletele şi bolboroselile continuau şi pe măsură ce mă apropiam, se auzeau din ce în ce mai tare, zgâriindu-mi timpanele. Am auzit apoi paşi târşiţi pe caldarâm răzbătând către mine prin aerul încărcat de vârfuri de ac umede şi am distins o siluetă neclară. Întunecată, mergea sacadat. Înălţată în ovalul cafeniu-lăptos din faţa mea, lăsa să îi scape pe lângă ființa-i șuie fâşii de lumină neagră într-un dans straniu, fracturat, spasmofilic. Apoi s-a oprit din nou şi a urlat aspru, înfiorător şi ascuţit, raşchetând pereţii de deasupra, scuturând crengile copacilor şi făcând să vibreze sticla ferestrelor. M-am oprit din nou, fără să vreau, înfiorat. Momâia neagră şi-a târât paşii spre mine şi cuvinte neînţelese s-au rostogolit pe piatra bordurilor şi s-au izbit de mine şuierând. M-a ajuns sub felinarul unde mă oprisem şi am distins în voalul de ceaţă rece şi umedă ca moartea faţa unei femei bătrâne, cu păr aspru, cenuşiu, ieşit în neorânduială de sub o pălărie ce fusese cândva violetă. Era ridată adânc, cu obraji căzuţi, galbeni şi palizi, gâtul slab şi lung, plin de vine albastre, cu trup ciolănos sub o haină deschisă, lungă, târâtă pe pământ, cu încălţări mari şi scâlciate. Gura îi era rujată în roşu sângeriu dat mult peste marginea buzelor, şi într-o parte rujul era întins de o ştersătură de la colțul gurii, până către ureche. Ochii îi erau tușați grosolan și negrul acela era curs în dâre negre la colțuri. Iar ochii… ochii îi erau albastru deschis, clar și lucitor, dar îngheţaţi, goi, rătăciți și părăsiți, oglinda minţii ei fără reazem. A ţipat brusc înspre mine, cu gura căscată enorm, cu gingii vinete și resturi de dinți îmbrăcați în metal. Nu m-am mişcat şi atunci s-a oprit din țipăt și a strigat înăbuşit, uitându-se direct la mine: ”M-a omorât, m-a omorât.. Aaa, aaa, am simţit până-n creier, aşa am simţit… Aoleu, mama mea… ce mi-ai făcut, ce mi-ai făcut? Păi, de ce aşa? De ce…? Aaaa… aaa… am mai auzit şi eu, dar nu chiar aşa. Nene!!! M-a omorât, nene… uite-aşa am simţit, până-n creieru’ mic!” Am încercat să zic ceva, dar gâtul şi buzele îmi erau lipite. Până la urmă am bâiguit: ”Cine?” Dar ea s-a întors către peretele sur de lângă noi în care se căsca oarbă o fereastră streveche şi a strigat de au zăngănit geamurile: ”Până în creierul mic… Mamăăă! M-a omorât, mamăă! Aaaaa!” Apoi fără tranziţie şi fără să mă mai vadă a plecat târând încălţările acelea monstruoase, slobozindu-şi cuvintele pe care iar nu le mai înţelegeam şi urlând adânc și hârșit. Am rămas lipit de pietrele pavajului şi am auzit mult după aceea urletul acela de fier răsucit, ruginit, lovit şi scrâşnit… Vedeam încă faţa aceea bătrână, arsă de vremuri şi chin pe care stăruiau ochii de gheaţă albastră. M-am urnit cu greu și m-am topit în ceața aceea ce acoperea toate.

*

Vitrina strălucea magic în lumina puternică ce potopea vasta sală. Obiecte delicate de sticlă fină luceau în forme elegante şi elansate, topite în gheață și curcubee. Aruncau jerbe de scântei ce se loveau de pereţii vitrinelor şi zburau apoi lung şi arcuit până pe podelele de marmură albă, străbătută de vine albastre şi argintii. Pe catifele negre şi vişinii se odihneau bijuterii de aur galben-roșcat, greu şi bătut cu pietre verzi şi roşii. Se întindeau altele de aur alb, sclipind semeţ din pietre albastre, albe şi violet. Apoi am văzut îngerul micuţ cu capul său de copil buclat, înclinat abia perceptibil, cu mâinile împreunate cuminte în dreptul pieptului, cu genunchiul drept îndoit în pas de zbor, cu aripi fine încrustate cu pietre mici, albe, aproape pierdute în filigranul metalului alb-pur. Era prins pe un lanţ simplu lucrat. Zalele ovale se legau una de cealaltă uşor răsucite şi împreună curgeau în pârâiaş moale şi liniştit străjuind creştetul îngerului-copil cuibărit în pace pe catifeaua de culoarea granatului. Mi-am imaginat gâtul fiinţei atât de dragi împodobit cu bijuteria minusculă şi am dorit să îi fie apărare şi mângâiere şi talisman de curaj şi noroc. Pietrele şi metalele grele din jur aruncau focuri lovite de luminile ca briciul, venite de sus, şi îngerul meu părea şi mai mic şi mai retras printre ele. Lumina venea drept, accelerată de aerul încărcat de parfum de femeie, de țesături fine, de eşarfe neglijent aruncate peste umeri, parfum de degete împodobite cu inele savante și de încheieturi ornate cu brăţări clinchetind. Lumina bătea din ce în ce mai tare şi îmi cădea în creştet şi mă orbea. Mi-am frecat coada ochiului ca să alung lumina ce se agăţase acolo, pătrundea dincolo de ochi şi îmi exploda în craniu. Am reuşit să apuc panglica acea de lumină alb-gălbuie, rece şi ascuţită ca oglinda spartă, am tras-o afară încet şi am lasat-o să cadă pe marmura cea fără viaţă. S-a zbătut scurt viermele acela de lumină şi s-a topit neverosimil de repede între vinele albastre, metalice, ce se încurcau sub picioarele mele. M-am uitat iar spre îngerul meu şi atunci am auzit şuierul uşor, sacadat și rece de lângă mine. M-am întors mirat şi am văzut lângă umărul meu, puțin în spate, o fată. Era incredibil de frumoasă, tânără de tot, poate abia ieşită din adolescenţă, nu foarte înaltă şi bine făcută. Avea faţa desenată perfect, încadrată de păr castaniu strălucitor, lăsat în şuviţe uşor ondulate de o parte şi alta, bărbia mică şi fermă, sprâncene dese, subţiri şi arcuite, frunte senină şi ten curat şi proaspăt. Buzele roşii, frumoase până la durere, erau întredeschise, lăsând să se vadă un şir de dinţi albi, mici și regulați. Printre buzele acelea, sfâşiat de canini un pic mai lungi, ieşea şuierul subţire, reptilian parcă. Mâinile îi erau încleştate pe poşeta mică ţinută în faţă şi mă privea fix cu ochi imenşi albaștri-violet, strălucitori şi adânci, mai frumoşi decât oricare din pietrele din spatele meu. Se alungau ape de diamant, safir şi ametist în ochii aceia ce mă priveau fix, intens şi neîndurător. Şuierul continua cu aceeaşi intensitate, destul de încet să nu bage de seamă cei care nu erau foarte aproape, dar ascuţit şi implacabil, scrijelindu-mi creierul. Am încercat să îi zâmbesc, cred că mi-a ieşit mai mult o strâmbătură. Nu știam ce să fac și am continuat să o privesc. Ea m-a privit tot fix, nemişcată şi ireală. Am dat să plec, dar şuierul a crescut cu o octavă şi în ochi am văzut sclipind un grăunte de cenuşă fără viaţă, ascuţit şi ameninţător. M-am oprit, şuierul a coborât la nivelul de dinainte, iar buzele frumoase şi arse au schiţat o mişcare vagă ca o zbatere. Femeia care apăruse lângă noi semăna cu ea, aşa cum ar semăna două surori născute la oarecare dintanță în timp, dar cumva am ştiut că e mama ei. A prins-o delicat şi grijuliu de cot, s-a uitat calm spre ea şi i-a spus: ”Dora, hai să mergem, ne-aşteaptă tata.” Fata nu s-a mişcat. Eu nu m-am mişcat. Au trecut încă vreo câteva secunde. Femeia mi-a aruncat o privire de avertizare şi a spus din nou: ”Dora… trebuie să mergem, da?” Fata cea frumoasă a scuturat din cap şi a scuipat printre dinţi: ”Nu!”. ”Trebuie, mami, hai să mergem, domnul are treabă, nu poate sta cu noi.” Abia atunci fata şi-a desprins privirea, s-a uitat spre maică-sa şi a întrebat pe un ton cântat, dar absolut firesc: ”De ce?”. ”Are treabă, mami…” şi spre mine cu urma de rugăminte în glas: ”Nu-i aşa?”. Am zis cu gura uscată: ”Da… trebuie să plec” Şi atunci fata s-a legănat pe picioarele cele lungi şi pe pantofii cu vârfuri ascuţite şi a decretat: ”Hai la tati!” Şi au plecat amândouă ţinându-se de mână, ca două prietene bune şi eu nici nu mai existam. Albastrul amestecat cu violet, imens, strălucitor şi adânc colora dens aerul din faţa mea. Am luat-o de-a lungul vitrinelor de sticlă transparentă şi rece, m-am pierdut printre luminile ce se loveau bezmetice de pereţi şi mi-am lăsat îngerul-copil să doarmă somn cuminte şi adânc în aşternutul său.

*

Aşteptam. Trotuarul larg era înţesat de oameni şi soarele căzut în capătul marelui bulevard răzbătea prin frunzele puţine şi răsucite de rugină ale copacilor ce se aşezau între oameni şi clădirile paralelipipedice, înălţate mult în aerul de oţel. Oamenii mergeau grăbiţi printre fâşiile de lumină aşezate unele peste altele în culori din ce în ce mai stinse, prefigurând înserarea ce răcea dalele cenuşii ale pavajului, cerul şi privirile oamenilor. Vedeam femei cu copii de mână, grăbind către case. Erau bărbaţi călcând apăsat şi lung către destinaţii depărtate, adolescenţi parcă dansând îmbrăcaţi în culori pastelate, slabi, asexuaţi, cu ochi goi. Erau oameni cu sacouri elegante şi genţi atârnate de curele lungi pe umeri, manevrând telefoane sofisticate şi tineri viguroşi în scurte de piele, cu capul tuns perie. Vedeam femei tinere cu pardesie sofisticate şi ochelari întunecaţi, purtând poşete imense pline de catarame, atârnate la îndoitura braţului. Erau bătrâni mergând mărunt, cu haine prea mari peste trupurile împuţinate de vreme. Câini bizari, mici şi mari, toţi agitaţi, târau în lese stăpâni chinuiţi. Copii cu frunţi albe şi ochi senini se jucau nestânjeniţi printre vasele mari de lemn din care creşteau arbori cu tulpini subţiri şi arbuşti otrăvitori cu frunze lanceolate şi flori roz, acum fanate de toamnă. Erau înconjurate de bănci lăcuite, vasele acelea uriaşe. Eu adăstam privind lungul aleilor. Una din femeile cu geantă pe braţ, vorbind cu o alta întru totul asemănătoare, s-a izbit de mine şi a reculat în spate. Avea ochelari de pilot lăsaţi mult pe nas, mari şi disproporţionaţi pe figura ei îngustă. Pielea feţei îi era portocalie, dar decolteul bluzei lăsa se vadă pieptul plat brun-orange, palid. Avea mâini slăbănoage, cu vine la suprafaţă şi unghii foarte lungi, colorate în alb. Am zis moale: ”V-aţi lovit?”, dar ea nu mi-a răspuns. Şi-a zmucit geanta care îi alunecase şi a trecut razant pe lângă mine, mestecând printre dinţi: ”P… mea!”. M-am tras mai la o parte din şuvoiul oamenilor şi m-am aşezat pe una din băncile lucioase. Abia de acolo de jos, l-am zărit mergând cu paşi îndesaţi, aproape alergând, cu bustul abia acoperit de o cămaşă fluturând, cu pieptul puternic şi dezgolit. Gesticula şi striga ceva şi îşi ducea mâna la piept. Glasul îi era puternic şi adânc, dar vântul îi învârtejea în neorânduială vorbele. Mai făcea câţiva paşi din aceia mari, furişaţi cumva şi se oprea şi striga iar. Era un bărbat tânăr şi voinic, cu pielea bronzată, cu fruntea înaltă şi bărbie voluntară, pătrată. Avea mâini mari şi braţe voinice, umeri bine făcuți, ghiciţi sub cămaşa aceea subțire. Părul deschis la culoare îi flutura în vântul rece şi el striga în continuare către cerul ce se scufunda în cerneluri negre şi ultramarin. S-a apropiat de locul unde eram, s-a oprit la câțiva paşi de mine şi şi-a strigat vorbele cu glas adânc, se certa cu cerul acela neîndurător care făcuse oamenii după chip şi asemănare, dar greșiți la suflete. Şi mai voia să se ştie că nu era nebun şi că vedea mai mult și mai bine decât restul oamenilor. Şi-a scuturat pumnii încleştaţi. Îl priveam fascinat. M-a văzut şi a venit către mine. S-a oprit în faţa mea şi s-a aplecat din mijloc până în dreptul feţei mele. I-am văzut de aproape profilul masculin, nasul drept, aristocratic, gura fermă şi obrazul năpădit de o barbă scurtă, roșie-aurie. Şi i-am mai văzut ochii albastru clar, adânci, frumoşi, sălbatici. S-a uitat la mine lung, cu nelinişti fugărindu-se pe fruntea lui cea înaltă şi a zis clar, cu voce produndă şi masculină: ”Ion nu e nebun… Eu sunt Ion!” Şi albastrul din ochi s-a prefăcut în suvoi cald de mila amestecată cu mânie şi a repetat: ”Eu sunt Ion! Înțelegi?”. Și a rămas acolo, îndoit de mijloc, cu mâinile înfipte în proprii-i genunchi, privindu-mă direct de la douăzeci de centimetri. I-am ținut privirea şi i-am spus cam înodat: ”Da… tu eşti Ion… și nu eşti…” dar el n-a mai ascultat. S-a ridicat din nou în vânt, pieptul i s-a umflat de revolta surdă de dinăuntru şi a pornit cu paşi mari, aproape alergând, scuturând pumnii strânşi şi strigând spre cerul mut. M-am ridicat şi l-am văzut trecând printre oamenii pentru care el nu exista. Şi-a întors capul o dată şi i-am văzut albastrul clar al ochilor luminând în seara ce se cernea în aţe subţiri şi străvezii pe pământ. N-am mai aşteptat ce voiam să aștept. M-am scurs și eu printre oameni şi m-am pierdut pe mine printre ei şi o dată cu mine i-am pierdut pe toţi ceilalţi. Aerul se răcise în suflu de ger şi avea gust de iarbă târzie şi de frunze uscate troienite moale pe margini de drum.

Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.