”Ultima noapte din iulie” de Letiția Vladislav

Valiza era gata. Aruncase la întâmplare niște rochii necălcate, o pereche de sandale, era vară și o căldură nebună, nu putea umbla cu balerinele ei preferate, nici cu tenișii cumpărați în Europa, fotografia singurei ei fete, omorâtă de o mașină pe zebra unei străzi nenorocite, telefonul, nu pentru că ar fi folosit la ceva după trecerea oceanului, ci pentru că trebuia să sune la pensiunea din Santa Benedicta anunțându-și sosirea. O așteptau. Rezervase o cameră de multă vreme, anulase rezerva de fiecare dată când visa frumos, pentru că visele ei erau adevărate coșmaruri, iar singurul vis încurajator îi dădea curajul de-a o lua de la capăt, rezerva din nou, convinsă fiind că numai acolo se poate muri ca în romane și că nimeni nu o va căuta tocmai la fundul pământului în Costa Verde, cel mai uluitor colț de lume pe care ea îl putuse întâlni. Trecuseră ani mulți de când îl cunoscuse pe Jaime în acea cloacă asemănătoare paradisului, zece străzi, o sută de pensiuni, pentru că la sfârșitul săptămânii veneau toți orășenii să danseze prin bodegile cu muzică life, orchestra de doi, ea cânta, el era cu instrumentele, ori invers, talentul se născuse acolo, printre coqueros, hiene, bețivi și curviștine, banda San Pedro, într-un local mai arătos, erau numai bărbați cunoscuți în toată regiunea, cântând și în carnaval ori la Fiesta del Divino pentru sutele de gură cască ce părăseau orașele, aterizând la stația de autobuz, unde erau furați în aceeași zi. Jaime murise de cancer, ea se întorsese în Europa cu fata, inhalând toată mizeria unui oraș mai mare și singurătatea între sute de oameni printre care se învârtea zilnic, dar care n-o vedeau, nici auzeau, treceau grăbiți și indiferenți pe lângă ea de parcă era numai o umbră. Doi ani după moartea fetei era sigură că trebuie să moară, dar nu aici, unde nimeni n-ar fi sunat la ușă întrebându-te dacă ai nevoie de ajutor, nici măcar pastorul care încasa lună de lună taxa bisericească. Se pensionase. Era aproape sfârșitul lunii, vară plină în Europa, iarnă dincolo de ocean, numai că acolo aveai săptămâni de ploaie amestecate cu o căldură umedă și sufocantă, aburea pădurea în fiecare dimineață și te scuturai de frig, chiar dacă termometrul arăta că sunt numai șaptesprezece grade. În pensiunea din centrul vechi dormise cu Jaime prima dată. Era tot iarnă. Și era nebună după căciulița albă peste vârful pădurii. Cu toți țânțarii, dormeau cu ferestrele deschise, ea fiind nebună după țipătul fazanilor sălbatici și urletele scurte, dar adânci ale animalelor sălbatice. Santa Benedicta era între junglă și ocean. Un coleg de serviciu îi recomadase acest loc de o frumusețe sălbatică. Văzuse destul înainte să-l cunoască pe Jaime și, după ce s-au căsătorit, Santa Benedicta a devenit a doua reședință a ei. Nici lui Jaime nu-i crescuseră aripi în Europa, dar, cum banii nu aduc fericirea, însă te scapă de foame, hotărâseră să trăiască în acest oraș imposibil, cu oameni reci, egoiști și indiferenți și să viseze la bucata lor de rai din concediu în concediu. De data asta nu era concediu. Era pentru totdeauna. Hotărâse să caute moartea, egal cum, să plece dincolo, să uite tot, simțind mirosul mării la picioare, ca toți morții din cimitirul orășelului, să audă cum taie stelele căzătoare cerul peste ea, așa, ca și cum ai rupe o bucată de pînză în două, urletul hienelor, țipătul păunilor, ciripitul a sute de păsări pe care nu le cunoștea, dar le observa și admira toată ziua. Era un rămas bun. Numai acel coleg de serviciu, singurul de altfel care-o vizitase când avea problemele ei depresive, singurul cu care putea vorbi, pentru că-i știa situația, el fiind căsătorit cu o femeie din Santa Benedicta, numai el știa de hotărîrea ei de a muri, noaptea, cu fereastra deschisă, un pumn plin de medicamente de coborît tensiunea, care ar fi putut omorî un elefant, dacă le luai pe toate deodată,  sigure, zicea el, aducându-i aminte că doctorul îi interzisese să ia mai mult de o pastilă pe zi. Era salvată de viață. Și nu-i părea rău. Se săturase de ea. Jaime dusese iubirea. Ana Claudia, fata ei, fusese viitorul. De mult nu mai putea iubi. Iar viitorul era îngropat într-un cimitir enorm, în acel oraș fără inimă, departe de casă. Mersese câțiva ani cu flori în fiecare saptămînă. Se săturase. Florile se ofileau, cele plantate erau mâncate de iepuri, nu avea timp să vină zilnic la groapa cu o cruce în formă de înger, munca ei fiind obositoare. Cu o săptămână înainte visase din nou că zboară peste niște câmpuri înflorite și că dincolo de linia orizontului o aștepta el, Jaime, acum ceva mai tânăr decît ea, pentru că morții nu îmbătrânesc niciodată. Afară claxonase o mașină, deschisese ochii și Jaime dispăruse pentru totdeauna.

– Niciodată n-am avut noroc, zise, după ce colegul de serviciu o încurajă, amintindu-i că oamenii sunt numai oameni și că poate un suflet pereche o așteaptă la colțul străzii.

– Eliberează-te, zise colegul, în tine totul este sub lacăt.

Când coborî din avion, după mai bine de zece ore de zbor, simți oboseala. Intră în camera lor, unde erau ascunse cele mai frumoase momente ale unei tinereți trecute, deschise fereastra, lăsând aerul mirosind a mare și flori să intre peste mobila veche, se lungi în pat și dormi adânc până după miezul nopții. Jos, pe cealaltă parte a străzii se dansa. Muzica venea din radioul barului de sub camera ei. Coborî și comandă o bere rece. Afară erau câteva scaune și trei mese. Nu dori să rămână închisă în bar. Se așeză, ca o tânără femeie, sorbi din spuma berii cu poftă, chiar cu lăcomie, se lăsă luată de ritmul acelei muzici dragi și închise ochii. Simți cum se apropie cineva de ea, așezându-să fără un cuvânt pe scaunul liber.

– Vă place berea noastră?, o întrebă necunoscutul zâmbindu-i prietenos.

– Este bună, răspunse fără să deschidă ochii.

– Dansați?

Întrebarea o lăsă cu gura căscată. Venise acolo să moară, nu să danseze lambada.

– Eu?

Deschise ochii. Bărbatul era cam de vârsta ei. Îmbrăcat decent, chiar prea decent pentru acel local amărât din centrul vechi al orașului.

– Da, zise bărbatul, mi-ar plăcea să dansăm un tangou. Numai unul.

– Nu știu, răspunse, vedeți, eu am venit aici pentru cu totul altceva… chiar că nu știu ce să fac.

– Nu faceți nimic. Și eu am venit aici pentru altceva, dar m-am rătăcit pe străzile astea prost luminate și am ajuns aici în fața barului…

– De unde sunteți?, întrebă, înghițind o altă gură de bere.

– Din interior.

O luă de mână și o conduse în grădina barului, unde se putea dansa pe iarba măruntă ce creștea sub coqueros. Nu cunoștea cântecul. Îl auzise o singură dată la radio, după moartea lui Jaime, plânsese o noapte întreagă, căutase o săptămână numele cântăreței, dar nimeni nu-l știa, până la urmă uitase totul și nu credea că se va întâlni cu acele note sfâșietoare undeva, pe lumea asta. Bărbatul dansa bine, iar ea se lăsa luată de muzică, cu capul pe umărul lui. Părea că nu o bagă în seamă. Când se termină, văzu că are lacrimi în ochi.

– Este ultimul cântec, zise, nu îl dau întotdeauna la radio, dar am telefonat la ei și i-am rugat să-l dea în noaptea asta. M-au sunat azi dimineață și mi-au promis că-l dau după miezul nopții.

– Uluitor, zise ea, ce noroc ați avut.

– Este numai o stație de radio locală. Se poate vorbi cu ei. Ba chiar cred că sunt bucuroși când îi sună lumea.

– Eu am venit să mor, zise ea, sigură fiind că va provoca.

– De ce? Sunteți bolnavă ?

– Da, zise ea, nu mai pot. Am obosit pur și simplu de viață.

– Ca și mine, zise bărbatul, scoțând din buzunar o cutiuță cu niște tablete galbene, noaptea asta voi pleca…

Îl privi uimită. Stătea liniștit în fața ei pe scaun, bea aceeași bere ca și ea, părea mai tânăr sub lumina slabă a becurilor din fața barului,  un bărbat ca el putea avea orice femeie, părea educat, finuț, altfel decât cei din jurul lor, gălăgioși, vulgari, bărbați care fluierau după fiecare fustă care le trecea prin față. Era deja foarte târziu. Se ridică să plece.

– Nu vreți să facem o plimbare pe malul oceanului, o întrebă el, dacă tot trebuie să murim… să ne luăm rămas bun de la niște amintiri estompate…

– De ce nu, zise, marea este la câțiva pași de aici.

Era o noapte ca făcută pentru suflete gemene. Liniște. Auzeai numai valurile cum loveau pietrele și stropii grei plesnind peste picioarele lor. Luna trona peste pădurea întunecată, chiar neagră pe alocuri. O luă de mână și se așezară pe singura bancă din fața bisericii, de fapt o capelă micuță, veche, mult mai bătrână decât ea. Capelinha. Unde magia se unea cu credința.

– Ascultă pădurea, zise bărbatul, foșnește.

– Credeți că suntem iertați, dacă ne luăm viața?, îl întrebă.

– La asta nu m-am gândit. Cred că nu.

– Nu-mi mai pasă, zise, eu am hotărât așa.

Văzu ceasul de pe mâna lui. Era ca ceasul lui Jaime. Se simți bine, crezând că este un semn venit din alte părți. Undeva, la marginea orășelului lătrau câinii. Așa de înverșunat, că te puteai gîndi la orice. Peste Sierra se făcuse roșu. Era dimineață.

– Doamne, zise, eu doream să mor noaptea…

– Se face ziuă, zise el, azi nu se mai poate.

Se ridică, o luă de mână și o conduse până în fața pensiunii.

– Eu vă cunosc de o viață, zise el, sunteți soția lui Jaime, prietenul meu… Nu vă mai aduceți aminte de mine, zise, am fost la cununie, la botez…

– Paulo Marquez?

– Da. Paulo. Nici eu nu pot muri azi, zise, nu se poate. S-o lăsăm pentru noaptea asta. Vin să vă iau la șase.

– Bine, zise ea, vă aștept.

Intră și urcă repede în camera ei. Deschise fereastra și-l urmări cum se îndepărta pe strada de piatră. Avea un mers tânăr. Simți o căldură, cum nu mai simțise de ani de zile. Și adormi îmbrăcată, visând că zboară peste Cunha și că dincolo de linia roșiatică o aștepta cineva. Nu avea nicio importanță cine. Important era numai zborul.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav