Trecuse de miezul nopții când sări din tren. La ei în sat nu oprea. Ori cobora la prima oprire, unde era o gară adevărată, cu personal, sală de așteptare și un fel de restaurant, ori mergea mai departe, agățat de trepte și cu ușa deschisă, salutând din mers satul, acum adormit, și aștepta ca trenul să meargă mai încet după cotitură, pentru că urca la deal, iar el putea sări cu ușurință, avea doar o micuță desagă, ca să nu-i zică rucsac, cădea pe iarbă, nu pe pietre, imposibil să-și rupă picioarele. Alesese varianta a doua, pentru că prima nu-i plăcea de loc, de la gară trebuind s-o ia printre holde și de-a lungul străzii ce lega satele de oraș, locuri nesigure, mai ales acum că era război și destulă foame, deci destui hoți la drumul mare. Era soldat. Mai bine de un an fusese prin locuri străine, să lupte pentru ceva ce nu înțelegea, dar sărac cum era, căpăta de mâncare și niște bani cu care vroia să-i cumpere tatălui un cal. Aveau ceva pământ și i-ar fi fost mai ușor cu aratul. Trenul încetini, sări cu rucsacul în spate, nu căzu, cum se așteptase, era teafăr și fericit că ajunsese din nou pe meleagurile atât de iubite. Varianta a doua era, definitiv, din cauza ei, a Leontinei, fata de care se îndrăgostise mortal, pe care o furase ca un țigan cu șatra, cu care se căsătorise înainte să plece pe front și care îi scrisese, după câteva luni, că familia ei o divorțează, el fiind un sărac neisprăvit, nici tu vite, nici tu oi, cai, case și pământuri. Frumusețea nu-ți dă de mâncare, afirmase socrul, așa că trebuia să hotărască între un glonț în cap ori libertatea Leontinei. Asta cu glonțul în cap o încercaseră și la dansul miresei, când socrul mare striga că le dăruiește o surpriză pentru restul vieții, glonțul venit din stradă spărgând fereastra și trecând, spre norocul lui, pe lângă ei și intrând în peretele de lut ca în margarină. Leontina se pare că aștepta surpriza, pentru că era clar cum bătea vântul prin Livadea, dar el habar n-avea și povestea că l-a speriat așa de tare că nici cu arma în mână nu înceta să se teamă de amenințarea morții. A acceptat divorțul. Auzise că o căsătoriseră la scurt timp după ce venise documentul semnat de el, dar nu era împăcat cu gândul că femeia asta nu mai este femeia lui, că nopțile pe Strei nu mai miros a pielea ei fragedă, că nu mai merg la coasă pe lună plină și nu se mai iubesc printre pietre și apă, ca doi nebuni ce nu se puteau despărți nici ziua, nici noaptea. Intră pe strada principală. Era întuneric beznă. În casa ei nu ardea lampa. Se opri cam la doi, trei metri de poartă, gândindu-se cum ar fi dacă ar arunca cu o piatră în fereastra prin care ceilalți trimiseseră glonțul, așa, ca ea să simtă că el este pe-aproape, să-i sară inima din piept de emoție, el, Nandi al ei, era din nou acasă și aducea cu el tot ce era interzis. Un câine începu să latre ca ieșit din minți și ceilalți după el, tare, ascuțit, pericol total, mai ales că vocea unui bărbat începu și ea să urle, ”taci, jigodie, că-ți rup grumazul”, o poartă se deschise prin spatele lui, apoi o altă voce, mai blajină, ”mârtocii sunt de vină, Grigore, este vremea lor…” Înaintă încetișor, ca un motan adevărat, coborând din nou pe Valea Streiului. Noroc cu luna. Era plină și roșiatică. Lumina până și cele mai ascunse unghiuri din fața lui. Umbrele deveneau enorme. A lui era de mai bine de trei metri. Cineva mai fricos ar fi început să-și facă cruci, atât de ciudat era dintr-odată totul. Numai taică-su știa că vine. Frica de pistolarii din Livadia nu-l părăsise nici după un an. Era mai bine să lase lucrurile așa cum sunt. Fiecare cu viața lui. Bine că trăia. Nu era de joacă cu războiul. Mulți dintre camarazii lui erau prin spitale, unii muriseră, fiind grav răniți. Norocul fusese de partea lui. Era șoferul unui general, nu trebuia să omoare pe nimeni și nici el nu putea fi omorât așa de ușor. Avea cizme noi și mâncare destul de bună. Plus micul concediu căpătat acum. Nu se putea plânge. Calul ales de taică-su stătea deja în grajd, trebuia numai plătit în zilele următoare. Nandi avea întotdeauna un pic de noroc. Începu să râdă. Beni, vărul lui, va organiza un chef pe cinste, Peter, celălalt văr, va aduce lăutarii, Franzi va prăji carnea și vinul va curge ca apa la moara de peste pod, mai erau și fete prin sat, chiar dacă familia lui nu avea avere, fete care îl plăceau pentru că era frumos și întotdeauna vesel.
– Ce văd, auzi o voce lângă el, ca ieșită din pământ, pentru că între sutele de umbre era greu să mai vezi ceva, ai venit acasă, Nandi ?
– Da, zise, întorcând capul, am concediu, tanti Elvira.
– Ți-ai ales o noapte de vis, zise femeia, ai văzut ce lună și ce umbre te acompaniază.
– Luna ca luna, zise, umbrele astea sunt înfiorătoare, așa ceva nu am mai văzut… nu ți se par cam mari?
– Mie mi se par frumoase.
Tanti Elvira locuia pe strada unchiului Miron, cea care ducea spre al doilea pod, unde apa Streiului era mai adâncă și repede, plină de vârtejuri și pietre mari de tot, loc blestemat, cum ziceau bătrânii, apa aducând după ploile de la munte cadavre de animale, uneori câte un om, bineînțeles mort, izbindu-i de bolovanii rotunjiți, apoi aruncându-i în aer și lăsându-i să cadă în fața unui vârtej ce-i sorbea în adâncul lui ca să-i scuipe din nou afară după ce treceau de ultimul bolovan. Era un spectacol groaznic, de care se temeau aproape toți din sat. Tot acolo se aruncau fetele rămase însărcinate, pentru că familia nu mai dorea să le aibă prin preajmă, în cazul că bărbatul cu pricina nu vroia să știe de nimic. Tradiția era mai puternică decât mila lui Dumnezeu, așa că fetele se aruncau între bolovani și Streiul știa ce are de făcut. Le găseau mutilate, printre rădăcinile copacilor, le îngropau aproape pe ascuns, de parcă nu erau ființe umane, ci trădătoarele familiilor și obiceiurilor din străbuni.
– Unde umbli pe așa o noapte, o întrebă râzând, că la coasă n-ai fost?
Avea o rochie albă, lungă, cu dantelă la gât, ca mătușa Olga, în fotografia cu Mama Inchiziția, soacra ei. Doar că Elvira era mai frumoasă.
– Mă bucur de lună și de câmpul proaspăt cosit. Ai văzut căpițele de grâu?
– Văd c-au terminat, zise, mi-ar fi plăcut să merg cu tata pe câmp… Noi lucram deseori noaptea, zise, este o nebunie să cosești pe lună, crede-mă…
– Bucură-te de viață, Nandi, zise, este singura ta bogăție.
– Da, răspunse, pe Leontina n-o mai am, războiul continuă, după o săptămână mă întorc… am să mor sărac, tanti Elvira, sărac lipit pământului…
Trecuseră chiar pe strada ce ducea la podul blestemat. Parcă nu erau ei. Ceva îi controla arătându-le drumul.
– Ciudat, zise, voiam s-o scurtez și acum suntem la pod…
– Nu-ți fie frică, râse Elvira, pietrele și vârtejurile nu au gloanțe…
– De unul am scăpat, zise, acum este liberă, nu cred că mă mai împușcă.
– O iubeai.
– Da. La nebunie. O mai iubesc. Va trebui să plec de-aici după război. Nu pot fugi de ea. Este ca un blestem.
– Și Gyula, ce zice Gyula?
– Tata crede că-s nebun. M-a tulburat vinarsul. Va trebui să plec…
– Toți plecăm, Nandi, vine ziua, noaptea, ceasul, plecăm de parcă niciodată n-am călcat pe-aici.
În casa Elvirei ardeau lămpile. În ocol, chiar la intrare, un lămpaș uriaș lumina jumătate de stradă. Pe târnaț altul. Și în cele două camere.
– Ai lăsat toate lămpașurile aprinse, zise, mă mir, umbli pe crângul Streiului singură, să respiri ultimele nopți de vară și mori de frică în ocolul casei…
– Aveam nevoie de lumină în noaptea asta, Nandi, să nu mă pierd pe celălalt drum.
– Odihnește-te, zise, ne vedem…
Elvira intră pe poarta deschisă. Nu auzi cum se răsucește cheia în ușa camerei, dar nici nu dădu prea mare importanță. Femeia asta nu era de loc proastă, trăise prin București câțiva ani, avusese un bărbat neiubit și un iubit ce-i furase banii, citea ca preoteasa și nu se ducea la biserică decât de Paști, era subiectul de bârfă din sat, dar nu făcea caz de nimeni, era ea, originală și de o sinceritate dureroasă. Celelalte case erau acoperite de liniștea nopții. Deschise poarta și intră în ocol. Lăsă găleata să coboare în adâncul fântânii și bău cu poftă ca un cal de cursă. Apa asta nu o găsise pe alte meleaguri. Lampa se aprinse în cămăruța ce da spre grădină și auzi cum se răsucește cheia. Trebuia unsă. Scârțâia.
– Ai venit, zise Gyula, m-o apucat somnul…
– Nicăieri nu-i bine ca acasă.
– Intră, copile, mâncarea-i caldă.
– Nu mi-e foame, zise, aveam mare poftă de apa asta de munte.
– Dacă vrei, dormi aici, zise Gyula, eu ți-am făcut patul în camera cealaltă…
– Ai văzut luna?, întrebă.
– Luna, zise Gyula, vine o vreme când n-o mai cauți… mai ales că am gătat cu coasa.
– Am văzut, zise, tot câmpul pe Crâng este numai căpițe…
– Franzi zice că vin ploile, noi am terminat pe anul ăsta.
Luna se agățase de șură. Stătea pur și simplu sprijinită între o bucată de lemn și o țiglă spartă. Era imensă. Și mai roșie ca la miezul nopții.
– Am să dorm în podul șurii, zise, cu luna deasupra mea. Cât i-am mai dus lipsa…
– Ești viu, ești sănătos, mai ai sute de veri în față.
Aruncă rucsacul pe scaunul unde stătea Janos. El dormea și nu se mișcase din patul lui.
– A lucrat ca un sclav, zise Gyula, arătând spre patul de la fereastră, are nevoie de odihnă.
– Mă sui în pod, zise, poate mai văd luna o vreme… Tanti Elvira fusese pe Crâng s-o vadă, zise, m-am mirat că este așa de curajoasă, deși acasă ardeau lămpașele peste tot…
– Elvira?!
Nu era o întrebare. Era un țipăt.
– Da, zise, ciudat, dar am trecut pe la celălalt pod, de parcă eram mânați de cineva din umbră, eu i-am spus, dar ea era liniștită și se bucurase să mă vadă… umbrele erau imense și ciudate, nu ca în fiecare noapte, dar ea zicea că-i normal la vremea plecării de undeva, zicea ceva de umbre și lumină, zise, n-am prea văzut legătura, este târziu, era și ea obosită…
Gyula făcu o cruce mare peste el, apoi una peste ocol. Avea ceva de om speriat.
– Ți-e rău, tată?
– Nu, zise, Doamne ferește-ne de toate cele necurate, zise, dă-i liniștea, doamne, ia-i sufletul în mâinile tale, doamne…
Se întoarse cu fața spre el și-i arătă unde este scara.
– Ai o pătură acolo, sus, zise. Somn liniștit, copile.
Se mai întoarse o dată înainte să închidă poarta.
– Tanti Elvira, zise, cu o voce sugrumată, a murit astă seară, Nandi.
Se urcă cu repeziciune pe scară și se aruncă în fân.
– Tanti Elvira a murit astă seară, repetă.
Luna se încăpățâna să rămână la locul ei. Nu-i era frică. Femeia își luase rămas bun. Era ceva înduioșător. Simți cum îi curg lacrimile.
Și adormi visându-se pe crâng, printre umbrele nopții de vară cu Elvira.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
