Sfântul Francisc de Assisi (1181/1182–1226) este unul dintre cei mai renumiți și venerați sfinți ai creștinătății occidentale medievale. Considerat un „călugăr cerșetor”, Francisc s-a remarcat prin simplitate, compasiune și iubire față de aproapele, asumându-și idealul de a deveni un autentic urmaș al lui Hristos și purtător al mesajului evanghelic. Demersul său spiritual început în anul 1207 a inspirat numeroși oameni să îmbrățișeze viața monahală, să renunțe la bunurile materiale și să-i urmeze exemplul, contribuind astfel la întemeierea Ordinului Franciscan, recunoscut de Papa Inocențiu al III-lea (1198–1216) în anul 1209. Activitatea sa desfășurată în Italia, precum și aspirația de a revitaliza Evanghelia în conștiința credincioșilor creștini, sunt bine cunoscute. Cu toate acestea, este mai puțin evidențiat faptul că propovăduirea Sfântului Francisc de Assisi s-a adresat și celor din afara spațiului creștin. În cele ce urmează, ne propunem să analizăm un episod semnificativ din viața acestui important sfânt catolic, marcat de călătoria sa în Egiptul musulman.
În anul 1215, Papa Inocențiu al III-lea, considerat unul dintre cei mai influenți pontifi ai Evului Mediu, a lansat un apel public la o nouă cruciadă, având ca obiectiv eliberarea Ierusalimului de sub stăpânirea musulmană. Cruciada precedentă inițiată de același papă, Cruciada a Patra (1202–1204), a reprezentat un eșec din această perspectivă, întrucât expediția nu a mai ajuns în Țara Sfântă: cruciații s-au oprit la Constantinopol, pe care l-au asediat și cucerit, întemeind ulterior Imperiul Latin de Răsărit. Din cauza unui context politic și economic instabil, noua cruciadă a putut fi organizată abia la un an după moartea Papei Inocențiu al III-lea.
Predicile propagate în Europa de către reprezentanții Bisericii Catolice, coroborate cu aspirațiile de îmbogățire și de extindere a influenței politice, au determinat numeroase personalități să se alăture celei de-a Cincea Cruciade (1217–1221). Printre acestea se numără regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205–1235), ducele Leopold al VI-lea de Austria (1198–1230), contele Simon al III-lea de Saarbrücken (1207–1240) și contele Wilhelm I al Olandei (1203–1222). Alături de suverani și aristocrați, la expediție au participat și episcopi, preoți și călugări, având rolul de a susține moralul armatei. În discursul lor, adversarii de religie musulmană erau adesea prezentați drept păgâni, necredincioși și dușmani ai lui Hristos. În tot acest climat al epocii marcat de un puternic discurs al urii exista un călugăr ce făcea notă distinctivă: Francisc de Asissi.
Autentic trăitor al Evangheliei, înțelegând în profunzime mesajul păcii și al iubirii, Sfântul Francisc de Assisi a refuzat să se alinieze discursurilor care justificau violența împotriva adepților altor religii prin invocarea Scripturii. În schimb, și-a manifestat dorința de a trăi pentru o perioadă în mijlocul sarazinilor și maurilor (așa cum erau cunoscuți musulmanii în epocă), în vederea transmiterii mesajului evanghelic. În anul 1212 încercase să ia o corabie spre Siria pentru a ajunge în ținuturile musulmane, dar marinarii au refuzat să-l ia pentru că nu avea bani să-i plătească. Anul următor, în 1213, și-a dorit să ajungă în Andaluzia și apoi în actualul Maroc, dar a fost din nou împiedicat.
În anul 1219, la 10 ani după fondarea Ordinului Franciscan și în contextul Cruciadei a Cincea, Sfântul Francisc a întreprins o călătorie în Egipt, animat de dorința de a le transmite musulmanilor Vestea cea Bună. Cruciada a fost doar un pretext pentru el, căci sfântul nu-și dorea decât să fie transportat în Egipt (regiunea vizată de noua cruciadă) pentru a-și îndeplini misiunea.
Ajuns în tabăra cruciaților din apropiere de Damietta, oraș-port situat în nordul Egiptului, împreună cu mai mulți ucenici și frați călugări, Francisc a aflat că, în acea zi, forțele creștine se pregăteau să atace trupele musulmane. Anticipând un dezastru iminent, el le-a comunicat ucenicilor săi că, în cazul declanșării atacului, creștinii vor suferi o înfrângere. În consecință, sfântul a rostit o predică adresată cruciaților, îndemnându-i să renunțe la confruntare, să-și pună săbiile în teacă și să evite atacul, avertizându-i că, în caz contrar, vor fi învinși și umiliți. Considerându-l nebun, cruciații – încurajați de anumiți nobili și membri ai clerului, care le-au garantat obținerea victoriei – au decis să continue ofensiva. În urma acestei decizii, s-au confruntat cu o rezistență puternică din partea trupelor musulmane, fiind surprinși de un atac venit dintr-o direcție neașteptată, ceea ce a dus la uciderea multor creștini și a determinat retragerea acestora.
După încheierea luptei, Francisc și un alt călugăr, fratele Illuminato, unul dintre cei mai vechi ucenici ai săi, au reușit să traverseze linia frontului, trecând din tabăra cruciaților în cea musulmană, asumându-și un risc considerabil în plin conflict militar, pentru a obține o audiență la curtea sultanului. La acea vreme, sultan al Egiptului era Al-Malik al-Kamil Muhammad (1218–1238), nepotul ilustrului și popularului sultan Saladin (1174–1193). Hotărârea lui Francisc era fermă: nu avea de gând să părăsească Egiptul fără a-l întâlni pe conducătorul musulman, fiind pregătit să aleagă între propovăduirea mesajului evanghelic și martiriu, fără a concepe o alternativă intermediară.
Ajunși în apropierea taberei musulmane, cei doi au fost capturați (după unele surse chiar bătuți) și acuzați de spionaj. Francisc le-a spus soldaților musulmani că este creștin și că dorește să fie condus în fața sultanului. Presupunând că acesta avea de transmis un mesaj important din partea inamicilor, soldații au decis să-l ducă înaintea conducătorului.
În fața sultanului Al-Kamil, Francisc a fost întrebat cine l-a trimis, la care a răspuns că a fost trimis de Dumnezeu. Sultanul, un om cultivat ce avea printre supușii săi egipteni mulți creștini, a înțeles că se afla în prezența unui călugăr. Impresionat de curajul acestuia și de faptul că venise neînarmat, i-a permis să-și continue discursul. Astfel, Francisc a proclamat, în fața sultanului și a curții sale, credința în Sfânta Treime și în Hristos ca Dumnezeu. Discursul său nu a inclus critici la adresa islamului, ci s-a limitat la invitarea musulmanilor la creștinism, fără a le ataca credința. Sultanul a fost plăcut surprins de natura dialogului și l-a invitat pe Francisc, împreună cu însoțitorul său, să mai rămână câteva zile pentru a continua discuțiile despre Dumnezeu.
Al-Kamil era discipol al maestrului sufit Fakhr al-Din al-Farisi, îl cunoștea pe poetul sufit Umar ibn Al-Farid (1181–1235), despre care circulau multe relatări hagiografice similare celor despre Francisc (vorbea cu animalele etc.), și manifesta o bună înțelegere a propriei tradiții religioase, dar și o deschidere intelectuală mai largă. În plus, era recunoscut pentru înalta sa ținută morală; cronicarul și episcopul german Oliver de Paderborn (1170–1227), participant la cruciadă, menționa că sultanul a oferit hrană cruciaților care îi invadaseră teritoriile!
În urma discuțiilor, Francisc însuși a fost surprins să descopere că interlocutorul său musulman avea o cunoaștere profundă atât a lui Dumnezeu, cât și a lui Hristos. În acel context istoric, cunoașterea islamului în Europa era limitată, fragmentară și adesea distorsionată, fiind dominată de prejudecăți. Reprezentanții Bisericii nu știau mai nimic despre Coran, despre viața Profetului Muhammad sau despre adevărata natură a islamului.
Dialogul dintre cei doi s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ trei săptămâni, la invitația sultanului, care l-a găzduit pe Francisc la curtea sa. În această perioadă, fiecare și-a expus propria credință, fără ca vreunul să reușească să-l convertească pe celălalt. La finalul șederii, Francisc a primit în dar un corn din fildeș, pe care l-a acceptat cu respect; acesta se păstrează și astăzi în cripta de la Assisi, constituind o mărturie materială a întâlnirii dintre cei doi. Totodată, Francisc a avut ocazia să observe ritualurile islamice și a apreciat atașamentul musulmanilor față de propria tradiție religioasă, remarcând în special râvna cu care aceștia își îndeplineau cele cinci rugăciuni zilnice.
Acest episod puțin cunoscut publicului larg a fost rememorat periodic de comunitatea catolică din Egipt și din alte regiuni, fiind considerat un moment semnificativ în istoria dialogului interreligios dintre Occident și Orient. Există chiar și reprezentări iconografice care evocă întâlnirea și relația de respect reciproc dintre sultanul Malik al-Kamil și Sfântul Francisc de Assisi. Un episod atipic în contextul celei de-a Cincea Cruciade ce amintește de biografia unui alt călugăr catolic și sfânt mai apropiat timpurilor noastre, Charles de Foucauld (1858–1916).
Bibliografie și lecturi recomandate:
Kedar, Benjamin, Crusade and Mission: European Approaches toward the Muslims, Princeton, Princeton University Press, 1984;
Hoeberichts, Jan, Francis and Islam, Quincy, IL, Franciscan Press, 1997;
Warren, Kathleen A., Daring to Cross the Threshold: Francis of Assisi Encounters Sultan Malek al-Kamil, Rochester, MN, Sisters of St. Francis, 2003;
Stoddart, William, What the religions say about each others? Christian attitudes toward Islam and Islamic attitudes toward Chrsitianity, San Rafael, Sophia Perennis, 2008;
*** St. Francis and the Sultan, 1219–2019. A Commemorative Booklet, Cincinnati, Ohio, Franciscan Media, 2019.
