”Vectorii modernizării instituționale” de Nicolae Lotreanu

105
Nicolae Lotreanu administratie coruptie

logo rubrica patologie politica n lotreanuCât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?

Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.

Modernizarea României, pe lângă faptul că a început mai târziu decât în alte ţări europene, a fost mereu întreruptă şi chiar malformată de evenimente internaţionale majore. Lipsa continuităţii, pe lângă incompetenţele inerente ori accelerările sau decelerările interesate, a dus la acumularea unui potenţial patogen care în momentul actual tinde să explodeze.

Ceea ce este însă şi mai grav, trunchiul generaţional a fost retezat de intervenţii externe dintre cele mai violente în evoluţia societăţii româneşti. În acest fel, nu numai că s-a produs un dezechilibru educaţional şi cultural generalizat, dar o întreagă generaţie educată la cel mai înalt nivel a fost decimată. Sociologii performanți știu că un asemenea fenomen social poate fi resorbit deplin doar în trei generații, într-un interval de timp cuprins între 60 și 80 de ani.

Dezechilibrul social a fost atât de amplu încât societatea românească actuală conservă structuri din aproape toate orânduirile sociale care s-au succedat în istorie. Şi mai ales cultivă personalizarea funcţiilor şi activităţilor publice: orice individ se poate identifica cu funcţia pe care o exercită într-o instituţie sau alta şi poate să o transforme în sursă de beneficii proprii.

Eliminarea accentelor acute, acumulate până acum, este urgentă. Sarcina pare copleşitoare, de aceea o anumită doză de inconştienţă, deşi împietează asupra climatului politic din ţară, nu este neapărat negativă. S-ar putea spune, folosind un poncif bine instalat mai ales în mass-media, că există voinţă politică (chiar exacerbată după cum am văzut mai sus) pentru a îndeplini această sarcină.

Din nefericire nu există ştiinţa necesară. Cercetările sau studiile întreprinse în acest domeniu, aşa cum sunt, adică disparate şi ocazionale, sunt, în buna tradiţie românească, ignorate; studii aplicate după abolirea comunismului nu s-au făcut, iar în ştiinţa politică acumulată la noi asemenea preocupări sunt inexistente. Dar, în niciun caz nu mai putem acum aştepta o fundamentare teoretică a acestei probleme.

De aceea, cea mai bună atitudine ar fi valorificarea experienţelor europene în acest domeniu şi mai ales identificarea punctelor nevralgice în care intervenţia este imperativă şi a posibilităţilor de agregare a unor măsuri, care, chiar insuficiente ori expeditiv gândite, pot, prin acţiunea lor combinată, să răspundă acestui deziderat cu adevărat vital pentru spargerea cercurilor vicioase care macină resursele şi acţiunile diverşilor agenţi sociali.

Pentru că acum, în România, este mai valabil ca oricând paradoxul acţiunii sociale revelat încă de antici: fiecare actor de pe scena socială are propriile sale obiective şi propriile mijloace de acţiune; intersectarea acțiunii lor duce însă întotdeauna la un rezultat pe care nu l-a dorit niciunul dintre ei.

Dacă însă actorii sociali sunt cel puţin bine intenţionaţi şi urmăresc cu adevărat interesul public, atunci rezultatele, chiar dacă nedorite, sunt pozitive, dacă nu… Nu este însă greu de constatat că în societatea românească această minimă condiţie nu este îndeplinită. Soluţia la această problemă ar fi relativ simplă: identificarea punctelor critice ale situaţiei anomice şi, pe această bază, iniţierea unor vectori de acţiune socială care duc, pe de o parte, la stimularea intenţiilor pozitive şi a acţiunilor legitime, iar, pe de alta, la agregarea lor într-un flux continuu şi benefic.

În societatea românească, aceşti vectori sunt, înainte de toate, dezvoltarea comunitară, realizarea unei administraţii funcţionale şi revitalizarea moralităţii publice. Iată câteva argumente:

1. După cum am văzut, în ţara noastră, încă dominante sunt comunităţile de ordin tradiţional. Vorbim doar simbolic sau festivist, de pildă, despre comunităţi urbane, cele de cartier sunt doar clamate, pentru că sunt predominant conflictuale, în diverse atitudini generate de subculturi şi în bună măsură modelele extrase sunt negative; diversele grupuri organice generate de căutarea complementarităţii cu puternice efecte creative sunt încă de domeniul visului, nucleele asociaţionale care aduc complexitate şi forme eficiente de exprimare a diversităţii în stratificarea socială ca şi independenţă ori rigoare în afirmarea individualităţii sunt doar promisiuni pe internet etc.

Viaţa comunitară a slăbit considerabil, iar statul nu a stimulat şi nu stimulează comunităţile, ca să nu mai amintim de alocarea de resurse, pentru adaptarea lor reală la condiţiile unei dezvoltări moderne durabile. Or, este un adevăr bine cunoscut că mijlocul prin care dezvoltarea umană şi echilibrul valorilor pot fi asigurate, ca şi sedimentarea lor din generaţie în generaţie, îl constituie formele de existenţă comunitară. Fără depozitul cultural comunitar, societăţile nu acumulează, ci doar consumă sau risipesc.

2. În România nu a existat niciodată o administraţie funcţională, comparabilă cu standardele europene actuale. Pe lângă faptul că o perioadă lungă de timp (poate insuportabil de lungă) administraţia a avut un caracter sau scopuri străine de interesele naţionale şi, deci, un caracter puternic represiv, după ce România a devenit un stat de sine stătător a păstrat toate tarele acumulate, la care s-au adăugat altele noi sub presiunea mercantilismului şi activismului revanşard ale noilor pături sociale dominante, setoase de afirmare şi înavuţire.

Răsturnările sociale care s-au succedat, una dintre acestea de un radicalism distructiv, cu consecinţe pentru cel puţin două generaţii, au năruit toate încercările de reformă de inspiraţie europeană. O administraţie modernă nu a putut exista, din păcate, niciodată în România. Începuturile lui Cuza, metodele lui Carol I nu au avut, din păcate, continuitatea necesară pentru a duce la o administraţie de tip occidental. Din nefericire, moştenirea orientală a ieşit victorioasă, favorizată, e drept, şi de regimul comunist care a făcut tabula rasa cu tot ce s-a realizat până atunci în acest domeniu până la instalarea sa.

Disfuncţionalitatea, pe lângă faptul că este o stare cronică, a fost şi mai este exploatată de politicile partizane ale unor partide încă imature din punct de vedere politic şi fără influenţe pozitive asupra evoluţiei societăţii în general. În această perioadă de tranziţie, administraţia românească a devenit un vulcan al corupţiei în erupţie continuă.

Proasta administrare este cea mai gravă problemă pe care o are România pentru că, în loc ca aceasta să rezolve problemele care privesc raporturile cetăţenilor sau organizaţiilor private cu statul, să producă şi să susţină servicii publice benefice şi eficiente, constituie cea mai mare piedică în calea modernizării şi dezvoltării României.

O armată de mulgători care se reped la o vacă pe care nu o îngrijeşte nimeni este cea mai potrivită imagine pentru modul în care funcţionează (de fapt, nu funcţionează) administraţia în România. Întreprinzătorul este muls, bietul petent este muls, organizaţiile, lucrative sau non-profit sunt şi ele mulse de funcţionarul parazit care vrea să aibă o viaţă la standardele cele mai înalte, dar nu din surse proprii, ci dijmuind munca şi averea celorlalţi. De aici decurg pagube mari: reducerea investiţiilor, plecarea sau descurajarea capitalului străin, blocaje care întreţin corupţia, stres şi depresii pentru cetăţean, descurajarea fatală a funcţionarului cinstit.

3. Moralitatea publică este un corolar al oricăror măsuri de modernizare. Deşi s-ar putea susţine, dintr-o perspectivă superficială, că modernizarea a dus la slăbirea moralei publice, scoţând oportunismul de sub oprobriul public, în fond, acest proces a întărit-o prin revitalizarea normelor şi a comportamentului moral, impunând o perspectivă mult mai aplicată şi mai apropiată de necesităţile umane şi sociale reale asupra problemelor etice.

Studiind chiar superficial societatea românească, constatăm că moralitatea publică nu a fost niciodată punctul său forte: o toleranţă de tip oriental dusă dincolo de normalitatea morală a subminat mereu încercările de moralizare a vieţii publice. Sunt cunoscute în acest sens dificultăţile de adaptare pe care le-a avut Carol I mai ales în primii ani de domnie şi lipsa de succes a multora dintre iniţiativele sale, iar opera lui Caragiale este atât de bogată în ilustrări de mare expresivitate a slăbiciunilor morale ale acestui loc situat la porţile Orientului!

Probabil însă că niciodată moralitatea publică nu a atins praguri atât de joase ca în zilele noastre. Confuzia totală între interesul public şi cel privat, extrem de nocivă pentru stat şi comunitatea naţională şi prea fertilă pentru cei care speculează la graniţele sale interne sau externe, relativizarea până la dizolvare a normelor morale elementare, separarea aproape dogmatică a dreptului de morală, lipsa oricărei limite în exprimarea publică a opiniilor inclusiv la cel mai înalt nivel de reprezentare în stat şi multe altele sunt boli morale ale societăţii noastre actuale.

Constatăm din nou o încărcătură patogenă aproape letală. Oricine ştie că fără un nivel minim al moralităţii publice nici o politică, oricât de inventivă şi bine fundamentată ar fi, nu poate avea şanse de succes pentru că este viciată imediat de comportamentul actorilor implicaţi. Iată argumente irefutabile în favoarea aserţiunii că dezvoltarea comunitară, realizarea unei administraţii funcţionale şi reinstaurarea moralei publice sunt punctele nodale ale oricărei strategii de modernizare a societăţii româneşti.

Dezvoltarea comunitară este una dintre cele mai dificile sarcini pe care şi le-a asumat o societate modernă. Experienţa acumulată în ţările europene ne arată că ceea ce numim comunitate este vectorul principal prin care se asigură canale de comunicare între diversele grupuri şi medii sociale, care conduc la o stabilitate socială durabilă. Menţinerea unor medii sociale într-o condiţie de sărăcie şi de discriminare obiectivă înseamnă reproducerea continuă a unor riscuri de instabilitate socială, alimentarea economiei subterane şi a infracţionalităţii.

Pentru România, sunt necesare înainte de toate realizarea unor obiective urgente pentru reabilitarea comunitară. Este vorba de o autonomie locală reală, prin care să se asigure mai ales resursele necesare dezvoltării comunitare în toate zonele ţării, eliminând orice discriminare, mai ales de ordin partinic; schimbarea concepţiei asupra legiferării care să ţină seama de cerinţele comunităţilor (o cameră a regiunilor preconizată de unii ar putea să rezolve probabil multe probleme încă stagnante); asigurarea unor salarii şi pensii dincolo de pragul de sărăcie pentru toţi; construirea unei administraţii funcţionale prin regândirea relaţiilor dintre diferitele instituţii ale statului; promovarea unei perspective parteneriale în relație cu cetăţeanul şi schimbarea radicală a statutului şi comportamentului funcţionarului public, îmbunătăţirea serviciilor publice.

Reforma administraţiei nu este decât în ultimă instanţă o problemă tehnică. Cine îşi imaginează că administraţia va fi bună în România dacă se împrumută metode din Occident sau se aplică informatizarea ori descentralizarea face o greşeală. În primul rând, asemenea iniţiative vor fi împiedicate, dacă se poate, la nesfârşit. În al doilea rând, numai aşa nu se va reuşi decât accentuarea duplicităţii şi mimetismului, dacă nu chiar a simulării şi, deci, complicarea şi mai accentuată a actului administrativ.

Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu

Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 26 iunie 2019.

Nicolae Lotreanu, doctor în filosofieAutor al cărților”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.