”Zi cu ploaie, cafea și dileme” de Radu Comșa

153
radu comsa proza scurta leviathan.ro

rubrica foto-grafii la persoana intai radu comsaDacă ar fi să te iei după ploaia despletită în picuri lungi şi grei, primăvara se arată numai în calendarul care se încăpăţânează să ne anunțe că april e bine urnit pe făgașul său și în curând îi va bate ceasul jumătate. Norii se scutură peste tot, de seara până dimineaţa şi de la prânz până după-amiaza târziu. Iarba nouă plesneşte de prospeţime, frunze crude îmbracă ramuri lungi, însă cerul rămâne coborât şi vineţiu. Doar lalelele multe şi colorate luminează deasupra pământului. Roşu, galben, roz, alb perlat şi din nou roşu şi galben licăre în aerul umed cu miros de verde crud. Ici şi colo lilieci albi și violeţi se scutură timizi în adierile reci. Flăcări de gheață albă şi roz, magnolii, frumoşi de parcă nu-s din lumea asta, îşi leapădă în răstimpuri straiele, pictând delicat cu tuşe de mătase iarba din juru-le.

Într-o astfel de zi am luat-o prin oraş, cu puţine trebi şi multe gânduri şi am văzut, aşa cum numai eu văd, ce v-am înfățișat mai înainte. Vântul bătea cu treziri bruşte şi stropi reci se împrăştiau pe haina mea de piele. Mi-am băgat şi eu mâinile în buzunare şi merg printre oameni cu fruntea răcorită şi cu ochii în cerul pe care norii în alb şi oţel se alungă molcom. La o vreme mi se arata mirajul unei cafenele pitite într-o casă boierească, albind printre arbuşti înalţi şi pomi în floare. Mi-e în  gând o măsuţă la fereastra tăiată către grădina veche, înecată în plăcută sălbaticie, o ceaşcă aburind, blues în surdină şi ceva fără pretenţii de citit printre amintiri, aburi de cafea şi acorduri moi de chitară.

Zic Măriei-Mele: ”Ia-ţi, dară, ceva de citit, pă’ cum ai cugetat şi fă bine de grăbeşte către locu’ cu pricina”. Drept aceea, mă îndrept ață către un chioşc de ziare pictat şi scris peste tot în culorile unei bănci care declară cu mâna pe portofelul clienţilor, că cică, sanchi!, am gândi la fel. O femeie cu privire vie, vânzătoarea, îmi dă bună ziua cu voce curățată de cleiul vremurilor curente. Îmi zâmbeşte. Zic, găndindu-mă la lecturi dulci-amărui: ”Doamnă, mai aveţi…?” Şi ea răspunde frumos: ”Vai, domnule, nu mai am, îmi pare rău. Am avut doar două și s-au dat.” ”Ia uite, domn’e – reflectez eu – ce căutare are onorabilu’…” Și cu voce tare: ”Mulţumesc, doamnă.” Şi numa’ ce dau să plec. Dar ea deodată cu ton de confesiune: ”Dar a venit cealaltă, revista veche, să ştiţi… Tema săptămânii e neîncrederea”. Eu, impresionat de încrederea ei, zic pătruns: ”E o temă bună, Doamnă. Daţi-mi-o…”

S-a înţeles la toată lumea? Fac figură destul de bună ca să fiu asociat chestiilor subțiri, chiar dacă-s cu ”telocutoru” la prima vedere și chiar dacă port o jachetă de piele deloc nouă, ghete de tăietor de lemne și barbă de fo’ două-trei zile. Vă daţi seama ce impresie pot face dacă m-aș găti un pic?!

Am luat cuminte revista, am îndoit-o pe jumătate și am ascuns-o în sân, să n-o ude ploaia. Am luat-o printre picurii care licăreau pe caldarâmuri și am găsit și cafeneaua la locul său și măsuța care aștepta singură.

Acum stau în dreptul ferestrei înalte ce dă în grădina înecată de verde neorânduit. Cafeaua abureşte înţelept. Vântul şi stropii de ploaie sună-n geamuri. Neîncrederea stă deschisă pe masă.

Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.