Din groapa amenajată special în atelier pentru reparaţii sub maşini, o voce autoritară strigă la Fefe:
‒ Fefe! Adu, mă, sârma aia odată că mi-a înţepenit degetul în gaura asta.
Fefe se fâstâceşte, scapă sârma, o ridică, iar o scapă până ajunge lângă groapă.
‒ Ia, bre! Mai vrei una?, se oferă Fefe amabil.
‒ Una să-i dai lui tac’tu, că-i bărbat tânăr. He, he, he!, se aude din groapă un râs cu ecou.
Următorul spaţiu de pe pagină ar trebui să fie gol fiindcă ar trebui să vă prezint un personaj sau jumătate de personaj despre care nu ştim mai nimic, decât că se numeşte Biţă, zis Umbră, pentru că nu apare nicioadată în raza vizuală a colegilor lui. Şi nici a noastră.
Este omul pe care nu-l „vedem” niciodată, decât îi zărim câteva părţi ale corpului, adică picioarele, eventual şi mâinile, plus umbra.
E atât de misterios încât nici nu ştiu ce să vă spun despre el. Ştiu doar că participă la discuţii cu colegii, cere şi el câte ceva şi e tot timpul sub maşini. Ori lucrează, ori doarme. Nimeni nu ştie unde.
Fane, care are tot timpul o cretă în buzunar, i-a desenat portretul-robot pe un paravan: un contur uman ca la o anchetă criminalistică.
Umbră nu merge niciodată la cafe-bar. Are pachet şi nu-i place atmosfera de bârfă, de miştouri din nimicuri şi nu o poate suferi pe Antifiţa, vânzătoarea de la cafenea.
Fane, care e prezent pe lângă groapă, îl ia părinteşte de umeri pe Fefe şi-l mângâie filosofic:
‒ Crudă tinereţe. Să ştii de la mine. În viaţă trebuie să ştii cât dai, cum dai şi cui dai, căci responsabilităţile amorfe degajă preponderent o altă dorinţă. Ei, na! În ucenicia ta infantilă trebuie să fii omul de niciunde, pregătit să dea piept cu realitatea vieţii. Cum spunea şi marele Winlson: „Fă întotdeauna două lucruri, că nu se ştie!” Ei, na!
‒ Şi dacă fac şapte, ce-are?, îl întrebă Fefe privindu-l tâmp.
Din groapă, Umbră strigă disperat:
‒ Băi, Fefe! Dă, mă, altă sârmă că asta s-a rupt. Fă dreacu’ mai multe.
‒ Ceea ce era de demonstrat. Ei, na! Îndreaptă, măi Fefe, şapte sârme că-i mai bine, îl ajustă didactic Fane pe ucenicul aiurit.
‒ Mamă! Ce important sunt azi. Îndrept şapte sârme, se lăudă singur Fefe.
Nu putem merge mai departe până nu-l prezentăm şi pe acest ciudat personaj: Fane.
Ştefan Pirică, zis Fane, zis Tulumbă. E gras, mănâncă tot timpul. Iarnă, vară, este mereu într-un maieu murdar de ulei şi de vaselină. Nu ne dăm seama de asta pentru că maieul e negru, cândva alb cu găurele.
El e mecanic, dar şi electrician-auto, şi vopsitor, şi crescător de capre, şi filosof, şi… multe. De fapt, toţi au meserii universale.
Fane are tot timpul în mână un covrig, un pateu, o eugenie. Numai cheia tubulară nu o găseşte niciodată fiindcă e în buzunarul de la spate şi îi este greu să se întoarcă.
Nu ştie ce-i aia „tulumbă” (porecla lui), dar nu vrea să i să spună Tulumbă în faţa chelneriţei de la cafe-bar. Are şi el orgoliul lui în faţa unei fete tinere după care i se scurg ochii.
La o miuţă, Fane este alergat cel mai mult şi strigă tare în curtea atelierului că dacă-şi mai bat joc de el, o taie pe Clona.
Fâs! Nu-l crede nimeni, fiindcă-i „iubita” lui. El o hrăneşte, el o dresează ca să behăie în cazuri speciale, el o mulge.
Când lucrează, Fane cântă mereu melodii populare, dar nu ştie decât Măi bădiţă sau câte o rimă întâmplătoare scoasă pe loc, legată de activitatea lui în acel moment.
De exemplu:
„Măi mândruţă, măi mândruţă…
Fane strânge o piuliţă, măi, măi.
Piuliţa-i din Bihor
Şi la place tuturor, măi, măi.” (Bis)
‒ Da’ taci dracului din gură, băi, Fane! Nu pot să calculez aicişa, strigă Dobre din biroul lui de şef al atelierului.
‒ Măi, măi!, termină Fane „recitalul” şi muşcă dintr-un covrig cu susan prăjit.
În rest e băiat bun, dă bani cu împrumut (d’aia e bun!), joacă la Loto, adună capace pentru concursuri şi are un Trabant cu care vine la serviciu.
Singura lui hibă în această poveste este că filosofează aiureli ca să se dea deştept, oricum colegii lui habar n-au de vorbele lui „adânci” despre viaţă, şi la fiecare vorbă are un tic verbal: „Ei, na!”
De exemplu:
‒ Aseară m-am uitat și eu, ei, na, ca omu’ la ştiri. Ei, na, zic. Ce-au ăştia frate cu pensionarii, domnule? Şi pe urmă, cică nu-i ajută statul.
‒ Ei, na!, răspund colegii lui în cor.
În mijlocul atelierului apare Leo căutând ceva. Nu pare că s-a schimbat de haine, doar că şi-a tras pe el un halat de lucru.
‒ N-ai văzut cumva un pix rătăcit plângând după stăpânul lui?, îl întreabă Leo pe Fane care desfăcea ambalajul unui pachet de biscuţi.
‒ Lucrurile minore nu se caută după plâns. Căutarea trebuie să conţină adâncime, acolo unde mocneşte ideea, îi răspunde Fane cu doi biscuiţi în gură.
‒ Ideea e că habar n-am unde l-am pus. Şi nu mai filosofa atâta că-mi ameţeşti pixul de nu-l mai găsesc.
‒ Ei, na! Nimic nu e întâmplător, căutătorule de pixuri. Aşa cum te uiţi tu câş, ai să-l găseşti într-o intersecţie… Acuma, fără glumă, ce fel de pix cauţi?
‒ Unul fără pastă ca să-mi fac un pai pentru suc la pahar. Antifiţa n-are la bar.
‒ Ei, na! Stai liniştit! Paie găseşti şi în ţarcul Clonei. (Lui Fefe.) Fefe! I-a dat cineva la capra aia să mănânce azi?
‒ Ei, ho! O să-i dau după ce termin şapte sârme de îndreptat. S-aştepte, doar nu face râie.
‒ Ei, na! De unde ştii ce-i în capul caprei? Dă-i nişte paie acolo să mestece, că acum începe să behăie şi asta îmi înmoaie gândirea.
‒ Ptiu! Râie ar mai lipsi, mormăi Leo cu capul sub un banc de lucru căutându-şi pixul.
Va urma
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
