Teatrul Lesia Ukrainka (titulatura lui completă e Teatrul Național Academic Rus de Dramă) își are sediul la Kiev, în clădirea cunoscută sub numele de Teatrul Bourgogne, după numele antreprenorului Augustin Bourgogne, care a sponsorizat construcția ei. La început clădirea a găzduit Circul Orășenesc al Kievului. Între 1891 și 1898 ea a fost închiriată primei trupe de teatru din Kiev, trupa Solovtsov, care exista în oraș încă din 1881. Actualul teatru a luat ființă dinlăuntrul trupei Solovtsov, preluând o parte din membrii acesteia. Întemeiat în 1926, el a luat mai târziu numele de Teatrul Rus de Dramă. Începând din 1929, el funcționează în Teatrul Bourgogne, iar din 1941 el poartă numele Lesiei Ukrainka (1871 – 1913), poetesă, autor dramatic, activistă pe tărâm social și politic și feministă militantă. Clădirea care, începând din 1898, a aparținut trupei Solovtsov a devenit din 1926 sediul Teatrului Național Academic Ivan Franko, cel mai important teatru ucrainian din Kiev.
În turneu la Tel Aviv, Teatrul Lesia Ukrainka a prezentat piesa lui Arthur Miller, ”Vedere de pe pod”, o lucrare clasică în teatrul modern. Piesa aceasta a fost jucată pentru prima oară în 1955; era pe atunci redactată în versuri, era o piesă într-un act și era prezentată pe Broadway într-un spectacol coupé, împreună cu ”Amintire a două zile de luni”, una dintre cele mai frumoase scrieri ale dramaturgului. Seria de spectacole n-a fost atunci un succes răsunător și Miller și-a rescris piesa, în două acte și în proză; premiera acestei versiuni, cea în care piesa și-a dobândit celebritatea și cea în care e montată de obicei în zilele noastre, și asta se întâmplă foarte des, a avut loc în 1956 la Londra, în regia lui Peter Brook. Sidney Lumet a ecranizat piesa în 1962, cu Raf Vallone, de neuitat, în rolul central.
”Vedere de pe pod” reprezintă încercarea lui Arthur Miller, care pășea astfel pe o cale deschisă de Eugene O‘Neill, de a crea o tragedie modernă după modelul și conform exigențelor tragediei antice, așa cum au fost ele formulate de Aristotel – un erou comite o eroare tragică sau se află într-o stare de eroare tragică (hamartia), din cauza căreia se declanșează evenimente care duc la o răsturnare a situației în care se afla acel erou, ducând la o catastrofă; eroul este crunt pedepsit pentru eroarea de care s-a făcut vinovat. Sunt multe feluri în care se poate manifesta această eroare, dar nu orice eroare produce tragedie, ci numai o eroare care implică o personalitate excepțională și, în egală măsură, comunitatea socială căreia îi aparține acea pesonalitate.
În ”Vedere de pe pod” tragedia este pusă în mișcare de pasiunea devorantă a lui Eddie Carbone pentru Catherine, nepoata lui orfană, pe care a crescut-o cu devotament; acum el refuză să admită că fata, care acuși-acuși împlinește 18 ani, a devenit o tânără femeie ale cărei sentimente și a cărei voință se cer respectate; pasiunea aceasta mistuitoare îl face pe Eddie să-i denunțe autorităților pe rivalul lui, Rodolpho, și pe Marco, fratele acestuia, ca imigranți nelegali în Statele Unite, înfăptuind ceea ce reprezintă, potrivit legilor onoarei – nu numai din comunitatea lui, ci de pretutindeni – o mârșăvie de neiertat.
Nu numai structura și dezvoltarea conflictului sunt conforme în ”Vedere de pe pod” tiparului tragediei antice; unul dintre personajele piesei, avocatul Alfieri, îndeplinește în piesa lui Miller funcțiunea corului din tragediile antice – Alfieri nu este implicat nemijlocit în acțiune, el comentează însă acțiunea cu înțelepciune și îl avertizează cu luciditate pe protagonist de consecințele erorii lui tragice.
Am urmărit captivat spectacolul artiștilor veniți de la Kiev; se întâmplă rar ca un spectacol să mă incite atât de puternic prin concepția și prin viziunea lui regizoral-scenografică, încât să fac abstracție în judecățile mele de anumite imperfecțiuni, chiar și de cele din interpretarea actoricească.
Când intri în sală, cel dintâi lucru care te frapează este decorul aflat la vedere: un plan înclinat, foarte ușor înclinat, și pe el două panouri imense îmbrăcate în pânză de sac, dispuse într-un unghi desfăcut spre sală, cu liniile de sus în perspectivă accentuată; latura de la grădină e mai lungă, cea de la curte e mai scurtă, și în ea se decupează un pătrat prin care se vede cerul albastru; pătratul figurează o fereastră, pe pervazul căreia se poate ședea; către sfârșitul spectacolului iese la iveală că latura din stânga a unghiului format de cele două panouri, cea lungă, nu e, spre deosebire de cealaltă, rigidă, ci e doar din material textil, și în cele din urmă se ridică fâlfâind la pod. Tot mobilierul e alcătuit din niște taburete standard de bucătărie, din lemn natur, vreo cinci, care la început sunt aliniate în dreptul ”peretelui” de la grădină (pe ele se așeză, cu spatele la public, personajele principale ale tragediei – cele care intră în acțiune mai târziu își așteaptă acolo ”intrarea” în scenă), și un taburet negru scund, de care se folosește doar Alfieri; pe măsură ce înaintează acțiunea, taburetele de bucătărie sunt mutate din loc, reamplasate, răsturnate etc., apoi pe neobservate dispar, unul câte unul, din spațiul de joc; rămâne în scenă numai scăunelul lui Alfieri. Înainte de climax-ul spectacolului, o rafală violentă de vânt împrăștie peste Eddie, rezemat de pervazul ferestrei, o trombă de frunze moarte, și Eddie ”blochează” fereastra, simbolic, cu o scândură neagră. Către final, după ce pânza de la grădină a dispărut, pe fundalul negru se proiectează niște ferestre și fundalul acesta se îndepărtează încet de public.
Decorul acesta esențializat până la limită se dovedește a prii de minune piesei, fiindcă materializează relația ei strânsă cu tragedia antică; relația aceasta se pierde în montările care respectă didascaliile din text și plasează ”Vederea de pe pod” într-un decor ”neorealist”. Mizanscenele elegante, construite grafic de către regizor (Kirilo Kashlikov), lucrează în aceeași direcție. Și aș spune că asta fac și costumele din spectacol – rochia exagerat de lungă a soției lui Eddie, Beatrice, sub un cardigan, în contrast cu minijupa bleu pe care o poartă Catherine de-a lungul aproape întregului spectacol, pentru a o schimba apoi pe o rochie dintr-un imprimeu foarte sobru. Un văl de mireasă neverosimil de lung funcționează și el simbolic (decorul și costumele spectacolului – Olena Drobna).
Spuneam că splendoarea atât de grăitoare a desenului regizoral-scenografic m-a făcut ”să nu observ” câteva neîmpliniri. De exemplu, spectacolul se deschide cu o proiecție video absolut de prisos. Și în final proiecția video mi s-a părut inutilă.
În caracterizarea lui Rodolpho, și ca înfățișare exterioară și ca manieră de joc, regizorul și interpretul au estompat cu desăvârșire trăsăturile care fac ca personajul să poată fi bănuit că ar fi gay, deși nu e. Discreția aceasta, după mine exagerată, anihilează unul dintre resorturile cele mai însemnate ale comportării lui Eddie. În schimb, un superb duet de dragoste între Rodolpho și Catherine este extrem de gingaș, fiind, în același timp, și extrem de senzual. De altfel, ambii actori, interpreții acestor roluri, sunt excelenți. Un dans (coregrafia – Olga Goldis) nu mai puțin expresiv precede acest tulburător episod.
Pe deplin convingătoare e, cu frustrările ei, discret sugerate, și cu resemnarea ei cumplită în fața dezastrului familial, și Beatrice, soția lui Eddie Carbone (Olga Kulcitska). Nu pot avea decât vorbe de laudă pentru interpretul lui Marco, sobru și solid, și pentru cel al lui Alfieri, care păstrează subtil echilibrul între ceea ce e personajul în planul realității imediate și funcția lui de cor antic.
Interpretul rolului lui Eddie Carbone, miezul tragediei, ar fi trebuit, în opinia mea, să fie un actor carismatic; din păcate, Viktor Saraikin e un actor de o ireproșabilă corectitudine în înțelegerea personajului pe care-l joacă, dar de carismă e lipsit; pe lângă asta și gesticulează excesiv.
Nu mă pot abține de la observația că, în sala mare a Teatrului Habima, vocile unora dintre interpreți se auzeau foarte cu greu.
Trecând peste faptul că ilustrația muzicală a montării (Vladislav Tenenbaum) mi s-a părut cam dulceagă, cu totul în afara austerității și asprimii viziunii regizorale, mă simt obligat să mai fac o remarcă: tragedia familiei Carbone se petrece la Miller înconjurată de prezența unor vecini, a căror atitudine față de personajul central exprimă răsfrângerea în social a vinii lui tragice; suprimarea în spectacol a acestor vecini și a reacțiilor lor răpește tragediei una dintre dimensiunile ei importante.
Și totuși, oricât am avut de cârcotit, am plecat de la teatru într-o stare vecină cu euforia: văzusem un spectacol care nu se grăbise să divagheze ifosativ pe marginea textului, ci găsise un limbaj nou și neașteptat, și revelator, pentru a-l sluji cu devotament și cu o superioară pătrundere a specificității lui stilistice.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
