Proca Mare sau, mai pre limba noastră, pădurea mare e situată ceva mai depărtișor de sat. Ca să ajungem aici, trebuia să ne pregătim din vreme. Una era să ne azvârlim picioarele în buza satului, în pădurea mică, și alta să ne avântăm pe drumul pădurii mari…
…De regulă, plecam pe după prânz, duminica. Era, așa, ca o drumeție îndelung așteptată. Unicul bagaj pe care-l luam cu noi era o sticlă cu apă. Din câte știu, n-am văzut vreo fântână săpată printre copaci sau în vreo poiană.
Primăvara, pe la mijlocul lui martie, când zăpada încă mai dormita prin frunzișul din toamnă, născând șuvițe de apă limpede precum cerul, mergeam să culegem ghiocei. Pădurea mică gemea de brândușe. Doar ici-colo, câte un ghiocel cu căpșorul alb se alinta în bătaia vântului. Pe când, în pădurea mare, din covorul de iarbă, care mustea sub talpa piciorului, se ridicau o mulțime de clopoței, albi ca spuma laptelui. În tremurul aerului de dimineață, o boare aluneca ușor, însoțindu-ne în fuga noastră după roiurile de cărăbuși gălbior-cafenii, pe care-i vânam cu frunze de lipan.
Vara intram tiptil să culegem căpșune prin iarba înaltă. Începusem să cunoaștem fiecare bucățică din pădure, fiecare mărăciniș unde, credeam noi, își aveau culcușul toate dihăniile. Liniștea care stăpânea peste copaci, spartă, arar, de gureșele caragațe, își vâra suflarea caldă în inimile noastre, îmbolnăvindu-ne cu o dragoste neostoită pentru natură. Eu cred cu adevărat că arborii din pădurea noastră au viață asemenea unor vietăți, fiindcă noi le-am urmărit și simțit creșterea lor de-a lungul timpului. Nici nu vreau să mă gândesc câtă suferință ne-ar aduce sacrificarea lor! Până la o depărtare, preț de un galop, rândurile de ulmi, frasini, stejari, paltini se pierdeau, ascunzându-se unul după altul, iar poiana ce se deschidea, brusc, ca o carte de povești nemuritoare, străjuită de măceși, gherghini, de iarba semețită până la burta calului, ni se părea, totdeauna, o poartă care ne invita spre altă lume, a basmelor.
Din hotarul ei, străjuit de un țarc rotund din împletitură de araci de alun, umplut cu pământ, cartea de vizită a pădurarilor, brusc, se deschideau ogoarele înăbușite de holde mănoase. Gândurile ne duceau țintă la aburul dulceag al pâinii fierbinți pe care o scoteau bunicile noastre de pe țestul vetrelor încinse.
Toamna, pe după Sfinții Mihai și Gavril, așteptam să cadă prima brumă, cu tăișul ei de sabie rece, cu un anume interes: merele și perele pădurețe, atinse de sărutul perfid al brumei, își arătau ce au ele mai de preț. Și-acum simt gustul acela plăcut, cu aromă nemaiîntâlnită, rumene, plesnind a sănătate. Le adunam cu grijă, umpleam traistele, apoi, mânați de la spate de soarele ce pleca și el la culcare, ne îndreptam spre sat.
Iarna, pădurea cea mare părea un uriaș cearșaf gri, așternut peste câmpia îngenuncheată de crivăț. Mergeam cu tata pe lângă căruță, să nu-mi înghețe picioarele, să aducem crengi tăiate de cu toamnă. Așa era regula: după tăiere, crengile se așezau la uscat ca în niște padocuri. Încărcam căruța până sus, o asiguram cu un brâu de odgon, aruncam o velință pe spatele calului și, valea, către casă.
Apoi? Apoi, ați uitat? Așteptam primăvara, luând-o de la capăt, holbându-ne la pădurea noastră cea mare, care, impudică, simandicoasă chiar, își trăgea peste trupu-i fremătând a dragoste trupească, dornică, nestăpânită, cămășile nelegiuit de înflorate și înverzite, râzgâindu-se indecentă în oglinzile de cristal rămase de la topirea zăpezilor.
