De pe prispa casei lui Silică fierarul privirea mi se pierde spre Malu Negru, ”bazinul nostru olimpic”, locul tradițional de scăldat. Văd cârduri de oi sufocate de nisipul fierbinte al suhatului căutându-și adăpost împotriva zăpușelii. Vadul Râmnicului nostru cel Sărat, pe care, în leagănul copilăriei mele, îl călăream zilnic, de parcă aș fi coborât de pe un munte, mi se pare, astăzi, un dâmbuleț, un ciot de delușor gârbovit, rătăcit printre tufele de bozie…
…Din buza malului în care, cândva, se opintea apa Gurii Bălții, confluența Coțatcului cu Râmnicul, în tingirea de foc a amiezii nu întâlnesc decât colilie albă, cioturi noduroase de cătină, scaieți cu coafurile zbârlite, ghimpi de holeră. Într-o stinghie de mal, un schelet de oaie descărnat pare o barcă eșuată. Turma de vaci, cândva în stăpânirea lui Perca ăl bătrân, răpusă de vipie, a luat pe loc repaus, rumegând alene pospaiul de iarbă după care a alergat toată ziua. Printre ele, mi se pare că zăresc, umblând ca o zăludă, pe baba Marița, asuprită de un sac răpciugos în care adună baligi uscate pentru foc. Pițigăiala popândăilor, sfidători, amestecată cu vaierul prelung al prigoriilor cerșind din înalturi în căutarea unei guri izbăvitoare de aer mirosind a ploaie, aduce boabe de speranță într-un lan de arșiță. Cărarea sfarogită, dogită de soare, parcă și-a ieșit și ea din minți. Tălpile mă frig, mersul mi-e mai săltăreț. Simt în nări mireasma pelinului împrăfuit și a strugurilor pârguiți de sub muchia veșnic tinerei Babarada.
La ”chetroaie”, munți din bolovani din piatră, stavilă în calea furiei apelor care, demult, la vreme de primăvară ploioasă parcă nu se mai opreau din înghițit case și gospodării de pe ulițele de la mal, mă afund în apă până la genunchi, țintind în zare către pintenul de la Malu Negru. În depărtare, în zarea sinilie, un norișor alburiu, cu chip de înger, se vântură dincolo de bulboana Vîjîitoarei, virând tăcut către miazănoapte, spre dealurile Dumitreștiului.
Malu Negru de azi nu mai seamănă deloc cu Malu Negru-al meu, cel din copilăria mea, desenat în simțurile mele. A dispărut căsoiul de pe mal, o hardughie din bârne cu pereții din pământ, fără ferestre și fără uși, acoperită cu stuf, în care se adăpostea lumea atunci când ploaia venea neanunțată de pe Cârlig. Malul de lut galben, de pe care ne luam avânt în apă ținându-ne strâns cu mâinile de nas, să nu ne intre apa-n gură, parcă a intrat în pământ. Parcă s-a scufundat sub propria-i greutate, așa cum o făceau, pe vremuri, bivolițele, în preajma Gurii Bălții, atunci când noi le țineam isonul cu ”cheleavaciipamalacii”. Fostul ”ștrand olimpic” a devenit acum o balie asemănătoare cu cea în care ne spăla bunica.
Cel mai mult, însă, m-a sărăcit sufletește firul însuși al apei. În anii mei malurile se deschideau larg, stânga-dreapta, aidoma unei cămăși descopciate de toți nasturii, fluturând în bătaia vântului, cutreierate de pescăruși și de lăstuni fără de odihnă. Acum, linia șerpuitoare a Râmnicului îmi zgrunțură ochii, aseamuind-o, izbitor, cu un canal colector năpădit de stuf, pipirig, răchită și rogoz. Și mă întreb: unde or fi plecat plajele noastre, acoperite cu nisip, poleite cu un pufuleț diamantin de sare purtată pe valuri și revărsată aici tocmai din dealurile Jitiei? Unde este cătina aceea înaltă, verde, sănătoasă, cu smocuri de flori rozalii?
Singur, neatins de vremuri și de opintelile apei, pintenul, dâmbul tare de pământ negru, uleios (de-aia-i spunem Malu Negru!, oare o fi făcut cineva, aici, prospecțiuni geologice?) domină locul privindu-mă de sus, pe deasupra curgerii vremii. Am dat să îmi fac vânt de pe mal, să mă cufund în unda apei ținându-mi respirația și, apoi, să ies brusc la suprafață, strigând victorios: ”Te-am atins!”…
…Alergam ca ”înecații” la scăldat. Până-n prânz, fiecare avea rosturile sale, care cu vacile la păscut, care cu caii la iarbă, pe Vîjîitoreanca, ori la prașilă, pe ”zotelnic”, care udau la grădină, ori dădeau cu mătura pe bătătură. Apoi, când soarele încingea praful cărării, ne adunam, ca la o comandă nevăzută, pe drumul ce ducea spre apă. O tăiam prin fundul grădinii lui văru Nelu Matei, ieșeam în botul canalului mare de la grădină, coboram pe lângă plop, ținând cărăruia abia ghicită printre nemiloșii colți ai babei, ce trecea peste baltă, lăsând în dreapta noastră roata de apă a lui moș Iancu grădinaru’ scârțâind în bătaia vântului și, de acolo, într-un comandat trei-trei, o rupeam la fugă spre albia Malului Negru. Apa forfăia de băieți. Jucam pescarii, săream de pe malul înalt, apoi, când oboseam, încingeam pe plajă o miuță de fotbal ca pe Copacabana.
De-atâta bălăceală ni se încrețeau buricele deștelor, ochii ni se bulbucau ca la broscoi, iar pielea ni se înnegrea ca la draci. Aruncam cu ”puricei” (nisip) în cei care voiau să plece mai devreme, murdărindu-i și făcându-i să se mai cufunde o dată și-nc-odată. Abia atunci când soarele cobora spre Arcaci, semn că trecuse bine de nămiezi, luam o coajă de săpun de casă, ne clăbuceam, ne limpezeam și țineam cărarea înapoi, spre rosturile fiecăruia. Malul Negru rămânea în urma noastră obosit, dar bucuros de prezența noastră, limpede, cu apa-i curgând liniștită spre Râmniceni și cu malurile-i de lut din nou pline de lăstuni și prigorii pregătindu-și cuibăreala de peste noapte.
…Am vrut să-mi fac vânt de pe mal, dar întorsura vremii ori alte ape decât cele pe care le descântam noi, au găbjit cotul Malului Negru. Apa nu-mi trece de genunchi, mai s-o păsuiești încălțat, mai s-o sari din două opinteli. Mă cuprinde, așa, o furie neîmpărtășită, ca atunci când mi-au fost furați canafii cu zurgălăi de la gâtul lui Cavancea. Alte ape, alte valuri au săpat în burta apei, mutându-ne ”bazinul olimpic” ceva mai la deal. Am intrat în bulboana de acolo, puțintel mai adâncă, însă nu m-am simțit în largul meu. Parcă făceam baie într-un lighean.
…Gândul mi-a rămas tot la prundul sidefat al Malului Negru, cu umbra babei Marița țiganca, cocoșată de sacul cu tizic, cu mirosul pătrunzător de iarbă pârjolită, cu țipătul în van al prigoriilor însetate, cu orăcăitul broaștelor în prag de seară, cu gușterii cu ochii gogonați tăindu-ne calea ca o săgeată, amăgindu-mă că, într-o bună zi, apele noastre de pe Râmnic, cele știute de noi se vor întoarce și ni-l vor restitui. In integrum.
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
