În ultimul episod, în dimineaţa în care era planificată plecarea la pescuit, Licuţă a fost trezit dintr-un vis fantastic de către mama lui.
Povestea continuă!
‒ Eşti leoarcă de transpiraţie, Licuţă. Ai visat ceva urât sau ţi-e rău?, îl domoli cu o mângâiere Ioana.
‒ Nu ştiu, mamă. Am visat ceva ce nu am visat niciodată şi nici nu am văzut vreodată. Toate lucrurile din casă zburau în jurul meu într-un…
‒ Lasă! Îmi povesteşti când veniţi de la pescuit. Acuma, hai, mergi de te spală pe ochişori şi bea o cană de lapte! E cald. Ţi l-am pregătit.
‒ Păi, e noapte afară, mamă.
‒ A aranjat tac-tu să plecaţi dis-de-dimineaţă la baltă. Aşa a spus, să te trezesc. Dacă nu eşti gata, pleacă fără tine.
‒ Aoleu! Da, am uitat de plecatul la baltă. Gata! Sunt gata imediat… Unde e bănuţul meu?
‒ Care bănuţ? A, ăla pe care l-ai primit de la Terente? Era p-aci, pe jos…
Licuţă sări din pat şi nu căută mult cu privirea. Bănuţul era în mijlocul camerei. Se aplecă să-l ridice şi deodată un curent de aer rece îi lovi obrajii. De unde? Ferestra era închisă, iar bănuţul era cald. Chiar foarte cald. ”Poate, răcoarea dimineţii”, îşi răspunse Licuţă inexplicabil.
După ce-şi trase pe el pantalonii scurţi băgă bănuţul în buzunar şi plecă să se spele pe ochi. Brusc se întoarse spre mama lui.
‒ De ce, mamă? Ce să caut la doctor? Doar nu-s bolnav.
‒ Dar nu am spus nimic, dragule. Mă gândeam doar.
‒ Te-am auzit clar că vrei să mă duci la doctor pentru că am ceva la cap… Şi acum te miri cu închinăciuni cum că-ţi citesc gândurile.
‒ Doaamne!, atât a mai apucat să spună Ioana căci Licuţă era deja afară discutând cu tatăl lui.
Neculai îşi pregătea sculele de pescuit. Lovea cu scândură o mămăligă rece ca să iasă aerul din ea şi îi spunea lui Licuţă chestia asta ca să înveţe şi el.
‒ Şi crezi că ai să prinzi cu mămăligă d-asta crăpuşteni d-ăia mari, cum gândeşti acuma?
‒ Hai-hai, cu gândurile tale aiurite! De când ai bănuţul ăla, mi-e şi frică să mai gândesc. Mai bine du-te pe la prietenii tăi să vezi de-s gata. Acum vine Aurel cu maşina şi treb’e să ne grăbim să prindem primu’ bac.
Nici nu a terminat Neculai vorba căci Licuţă era deja ieşit pe poartă.
Un câine rătăcit de pe altă stradă mirosea ici-colo toate tufişurile de marginea şanţului.
Neamurile lui de prin alte curţi îl lătrau ca pe un spion în teritoriul lor. În rest, pustiu. Ba nu.
Lumina becurilor de la stâlpii de pe stradă se lupta să ţină încă luminată strada până la ivirea zorilor, iar lângă stâlpul de vis-à-vis, Licuţă îi zări pe nea Costică, Parfeu şi Tatalai.
Nea Costică, tatăl lui Tatalai, umfla roata la bicicletă, iar Tatalai tot căuta în desaga de pe bicicletă.
‒ Ce mai cauţi? Poate îmi încurci nailoanele rezervă, îl luă la rost nea Costică.
‒ Mama că a spus gogoşi ne-a pus.
‒ La baltă vezi gogoşi. Ziua-i lungă. Că nu ţi-o fi foame acuma. Doar ce-ai mâncat vreo două.
‒ Licuţăăă! Plecăm când?, strigă Tatalai de cum l-a văzut pe Licuţă.
‒ Perluţa şi Zburlita nu au venit?, îi întrebă cu grijă în loc de răspuns Licuţă.
Nu mai aşteptă răspunsul lor căci auzi scârţâitul porţii de la casa Zburlitei pe care l-ar recunoaşte din milioane scârţâituri de pe Pământ.
O auzi clar în gânduri pe Zburlita care tocmai ieşise în stradă şi se uita spre ei: ”Drăguţul meu Licuţă! S-a trezit deja.”
În spatele ei se ivi şi năsucul Perluţei. De sub pălărioara ei de paie, spre Licuţă pluti acelaşi gând: ”Drăguţul meu Licuţă! S-a trezit deja.”
În niciun caz nu a fost vreun ecou şi în niciun alt caz nu ar fi mărturisit ce gânduri a auzit de la cele două fetiţe. Ieşea cu ceartă şi acuma nu mai era timp de aşa ceva. De după colţul din capul străzii, apăru mârâind şi tuşind a benzină Dacia lui nea Aurel.
Adio somn la toată suflarea de pe acea stradă!
Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
