M-am reîntâlnit în această toamnă cu o parte dinte foștii mei elevi, au fost revederi de 10, de 15 și de 25 de ani. O singură mare întrebare m-a frământat de fiecare dată: cum de arătăm atât de strâmbi, de săraci spiritual și moral, când elevii mei (reveniți de prin lumea largă) sunt atât de speciali? O minune să-i revăd…
Suntem întrebați adesea dacă a greși este același lucru cu a fi creativi. Dacă nu greșești, nu vei veni niciodată cu argumente clare la problemele vieții noastre, spunea cineva. Îndemnul este atrăgător: să nu le fie frică elevilor noștri de greșeli! Din păcate, cred că noi am educat adesea tinerii în așa fel încât să-și piardă capacitățile creative. Și ni se reamintesc adesea cuvintele lui Picasso: „toți copiii se nasc artiști, problema e cum să rămână artiști pe măsură ce cresc”.
Mai greu este cu oamenii mari, atunci când ajung să decidă pentru educația unei națiuni. Cum se vede… Un cunoscut pedagog spunea că pe măsură ce elevii noștri cresc, începem să-i educăm de la șold în sus. Și apoi ne concentrăm asupra capului, iar senzația este că orice sistem de educație are scopul de a produce profesori universitari. Dar ei nu sunt realizarea supremă a umanității, adesea ei sunt separați de trup, își privesc trupul ca pe o formă de transport pentru capul lor. Adică, mai spunea el, trebuie regândită viziunea despre inteligență, dacă un copac cade în pădure și nimeni nu-l aude, a făcut zgomot?
Sistemul educațional ne-a îmbunătățit, uneori, mintea, dar trebuie să regândim principiile pe care ne educăm copiii, adică să-i putem educa pentru întreaga lor ființă, pentru capacitățile lor creative. Așa să fie, în biată țara mea post-pandemică? Concluzia e, cum auzeam eu zi de zi, până de curând, de la catedra mea de educator, din băncile jerpelite, „mișto”: dacă toate insectele ar dispărea de pe pământ, în 50 de ani planeta ar dispărea. Dacă toate ființele umane ar dispărea de pe pământ în 50 de ani, toate formele de viață ar prospera…
