Când vine vorba de cântar, multă lume se sfiește, mai ales cei pofticioși, să își măsoare greutatea, găsind o sumedenie de pretexte să le evite. Chiar și în Grădina Cișmigiu nu putem trece fără să nu observăm cele trei cântare albastre care reprezintă ultimele piese de mobilier urban interbelic din București și care, culmea, au supraviețuit intacte până astăzi, trecând prin Al Doilea Război Mondial, prin regimul comunist, dar și prin transformările post-decembriste. Povestea acestor cântare albastre, unice astăzi, ascunde detalii fascinante despre Bucureștiul de altădată. În anul 1928, frații Spiru și Marcu Gheorgon au importat în România 21 de cântare mecanice din Germania, dintre care doar 7 erau electrice, dotate cu motor și care eliberau un tichet cu greutatea. Din cele 7 cântare electrice, 3 au fost montate în Cișmigiu, 2 în Herăstrău și 2 în Parcul Carol. Cele din alte parcuri au fost în timp distruse, demontate sau vandalizate, doar cele 3 din Cișmigiu rezistând timp de aproape un secol. Cântarele au fost îngrijite, reparate și operate din tată-n fiu de familia Gheorgon timp de generații. De la frații Spiru și Marcu, ele au fost preluate de Angela și Ecaterina, iar ulterior au rămas în grija fiului Constantin.
Istoria consemnează că în anul 1936, însuși Regele Carol al II-lea s-a cântărit la unul dintre aparatele din Cișmigiu în timpul unei vizite la fântâna de pe lac. De-a lungul istoriei lor, mecanismele acestor cântare au fost modificate pentru a funcționa cu peste 10 tipuri de monede, adaptându-se constant la reformele monetare din România.
Astăzi, aceste dispozitive vopsite în albastru funcționează încă și sunt considerate adevărate monumente vii ale vieții cotidiene din Bucureștiul interbelic.
Cele trei cântare albastre, adevărate bijuterii tehnice ale Bucureștiului interbelic, ascund povești grozave atât prin amplasarea lor în teren, cât și prin ingeniosul mod de funcționare.
Pentru cei care doresc să le vadă sau să se cântărească, cele trei cântare sunt dispuse strategic în punctele cu cel mai mare trafic pietonal din Cișmigiu, adică la debarcader, chiar în apropierea locului de unde se închiriază bărcile. Este probabil cel mai popular și mai fotografiat dintre ele. Cel de al doilea se află în vecinătatea celebrului chioșc de fanfară (Foișor) și a terasei „La Buturuga”. Printre localnici circulă gluma că acest cântar „te arată puțin mai slab” decât celelalte. Cel de-al treilea este amplasat pe aleea principală care duce spre ieșirea spre Bulevardul Regina Elisabeta, chiar pe partea opusă clădirii Primăriei Capitalei.
Spre deosebire de cântarele mecanice simple din epocă, cele trei modele germane aduse de frații Gheorgon erau mici minuni automatizate pentru anul 1928. Utilizatorul trebuia mai întâi să se urce pe platforma metalică și abia apoi să introducă moneda în fantă. Introducerea monedei debloca motorul electric și un braț mecanic interior imprimat cu cifre. Dispozitivul ștampila și elibera automat un tichet din carton subțire. Pe carton nu era trecută doar greutatea exactă, ci și ziua și luna în care te-ai cântărit. Oamenii strângeau aceste tichete în cutii, pentru a-și monitoriza evoluția greutății în timp.
Inventivi, frații Gheorgon au transformat cântărirea într-o tombolă. În zilele de mare sărbătoare (Paște, 10 Mai – Ziua Regelui sau Ziua Națională), se organizau trageri la sorți pe baza numerelor de serie de pe tichete. Câștigătorii primeau premii în alimente de bază, cum ar fi sticle de ulei sau kilograme de zahăr – o strategie de marketing genială pentru acele vremuri. Astăzi, deși sistemul de printat tichete nu mai este activ din lipsa pieselor de schimb originale și a rolelor de hârtie dedicate, aparatele încă își arată valoarea: dacă introduci o monedă de 50 de bani, acul mare de pe cadran se învârte cu precizie, măsurându-ți greutatea exact ca în urmă cu un secol, adică atunci când erau nou-nouțe.
Date despre cântarele din Grădina Cişmigiu mai apar şi în primul documentar, un film color prezentat de firma Agfa Gevaert la Sala Dalles, în aprilie 1940, documentar în care oraşul Bucureşti era prezentat în cele patru anotimpuri. Marcu Gheorgon apare într-o fotografie în ziarul „Informaţia” din anul 1963, verificând cântarele. Unul dintre cântare este menţionat drept „cel mai vechi cântar al grădinii” în cartea Bătrânul Cişmigiu de Paul Filip. Arătând cu atâta precizie greutatea, cred că n-ar fi rău să merg mai des pe la celebrele cântare albastre, deși, dacă doar mă gândesc la ele, îmi pun pofta în cui! Vorba cuiva: „Arta cere sacrificii!”
