”Aceeaşi dorinţă” de Lică Barbu

60
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaNimeni, dar nimeni, nu îşi poate uita copilăria. Clipe frumoase, dar şi momente neplăcute, din păcate, ne-au marcat viaţa pentru totdeauna. Luaţi de tăvălugul anilor, ne mai scapă ici-colo câte-o năzbâtie ca o nostalgie şi nu cred eu că ar fi uitate toate păţaniile definitiv. Uităm însă,  să ne îngrijim de a păstra vii în memorie toate imaginile care ne-au petrecut copilăria.

Problemele şi grijile de oameni mari depăşesc involuntar chiotul copilului din noi, iar activităţile ”serioase” se aştern ca o ceaţă deasă peste privirea inocentă a copilului care am fost odată, uitând să punem preţ pe simplitate, adevăr şi iubire.

Viaţa, privilegiul nostru drag, ne oferă această experienţă unică de a păstra în noi neîncetat sufletul de copil, această nebunie frumoasă care ne poate face mai buni, mai frumoşi, mai sănătoşi mintal şi, îndrăznesc să spun, ne poate da elixirul vieţii.

Lumea ar fi fost mai involuată dacă nu ar fi existat oameni care ”au dat în mintea copiilor”, aceşti titani ai artelor, aceşti geniali inspiraţi ai ştiinţei, aceşti ”nebuni” în joaca de-a cunoaşte, oferind omenirii bogăţia civilizaţiei şi cum altfel, decât păstrând neîntinat farmecul copilăriei.

Vorba-vorbă şi uit de ce m-am înfăţişat prin scris aici la o nouă povestioară rămasă în memoria mea ca un tablou veşnic în mişcare din care răzbat peste timp bucuria şi iubirea inocentă a copilului din mine.

Cine nu îşi aminteşte de primul dinte căzut e ca şi cum a pierdut timpul din el, grăbindu-se către bătrâneţe într-un cenuşiu fără bucurii.

Hm! Chestii. Hai, să vă spun cum a fost cu mine, când mi-am pierdut primul dinţişor, dar am descoperit prima dragoste.

Lui Tatalai i-a intrat o pietricicǎ în sǎndǎluţǎ şi se chinuia sǎ o scoatǎ. Când s-a descǎlţat, m-a pufnit râsul. Lǎbuţa lui era bronzatǎ dupǎ forma sandalei. Parcă avea picioare de zebră.

Motiv pentru care am început sǎ ne lǎudǎm cine s-a bronzat cel mai şic în vara asta. La Parfeu nu era cazul. Era ”bronzat” din naştere. Tatalai era numai bucǎţele de bronz, eu eram ceva mai uniform, cǎci umblam toatǎ ziua desculţ, doar cu pantalonaşii legaţi cu sfoarǎ, iar Zburlita ne-a uimit pe toţi. Şi-a dat jos rochiţa, rǎmânând în chiloţei. Toţi trei am rǎmas ca-n pozǎ, iar eu aveam ochii cât farurile de la tractorul lui Cap spart.

Zburlita era ca o ciocolată. Cu lapte. Cum o fi fǎcut? Acelaşi soare ne-a ars pe toţi. Sigur, umblǎ goalǎ prin curte. Dar când? Bifez în minte de spionat problema.

Câteva clipe, ce păreau o veşnicie, am stat nemişcat privind trupul ei ciocolatiu.

Parfeu şi Tatalai erau două statui cu gurile căscate. O muscă bâzâia anemică, ameţită şi ea de scena frumuseţii.

Când colo, ce să vezi? Cei doi erau indiferenţi total de imaginea Zburlitei. Nu era importantă pentru ei. Doar eu eram hipnotizat de bronzul aşternut nu ştiu cum pe Zburlita şi chiar îmi era un pic de ciudă pe Parfeu şi Tatalai că nu o admiră pe Zburlita mea. Merita.

Cei doi nu se uitau la Zburlita, ci peste umǎrul ei. Pe stradǎ apǎruse Omul elastic. Venea de la cârciumǎ. Se bâţâia ca plopul pe furtunǎ, încăpăţânat să rămână înfipt brav, ca un străjer al naturii. Nu ştiu cum fǎcea de se îndoia pânǎ la pǎmânt şi nu cǎdea. Mai fǎcea doi paşi, iar se îndoia. Râdeam de ne prǎpǎdeam. Era aşa de haios cǎ râdeau şi gardurile de care se rezema. Parcă eram la desene animate. Mai ales când se ţinea de un pom şi se cǎuta prin buzunare, cicǎ sǎ ne dea bomboane. Greu nimerea buzunarul şi când l-a nimerit, l-a întors pe dos. Era gol.

Când s-a apropiat de mine şi Zburlita s-a îndoit în zece direcţii şi mai sǎ cadǎ peste noi. N-a cǎzut, dar am cǎzut eu peste Zburlita, cǎci ne-am speriat.

Vaaaai! Mi-a cǎzut un dinte. Dau sǎ plâng, dar mǎ pufneşte râsul. Şi Zburlitei i-a cǎzut un dinte. Puffff!!, râdeam amândoi ca într-o oglindǎ. Mie mi-a cǎzut în stânga, ei în dreapta. Două greble sparte cu pretenţii de frumuseţe. Am fugit acasǎ la mine sǎ aruncǎm dinţişorii pe casǎ. Trebuia sǎ spunem descântecul. Una, douǎ, şi:

Cioarǎ, cioarǎ
Nu fi chioarǎ.
Îţi dau dintele de os,
Tu îmi dai unul frumos!

Şi zvârrrrrr!, cu dinţişorii peste casǎ. Ne-am pus şi câte o dorinţǎ. Fiecare cu a lui.

Apoi, ne uitǎm unul la altul, parcǎ sǎ ne citim gândurile despre ce dorinţǎ a pus fiecare.

Ne-am îmbrǎţişat şi ne-am sǎrutat, aşa ştirbi cum eram.

Asta ne era dorinţa!

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și pagina Zâmbetul unește  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.