Au înflorit magnoliile și au dispărut ghioceii și brândușele din parcuri și grădini. Copacii din jur și-au spuzit crengile fără frunze înflorind după numai câteva zile cu soare și căldură, îmbrăcându-se parcă peste noapte cu rochii albe de mireasă, trezind albinele, bondarii, fluturii din somnul lor hibernal. Un zumzet lin rupe tăcerea dimineții, iar ciripitul păsărilor intră în acest concert al reînvierii naturii la viață dirijat de maeștrii ei, în orchestra noului anotimp, acordându-și corzile vocale și cântând în triluri vesele bucuria venirii primăverii. Natura abia așteaptă să vină primăvara și să reînflorească, să-și revină la viață după luni de ger, frig și ploaie, și-și arată nerăbdarea în fel și chip, spre bucuria oamenilor, a tuturor viețuitoarelor pământului. Și mult așteptata primăvară a venit! Cel puțin calendaristic, ea bate mereu în aceeași zi din martie, la ușile grădinilor, năvălind cu o mare bucurie peste noi. Pe 20 martie, când echinocțiul de primăvară este marcat în toate calendarele lumii și când noaptea este egală cu ziua, ea se instalează definitiv, îmbrăcată cu mantii de petale de flori, minunatele flori de magnolie, delicatele flori de camelie și mai ales învăluită în galbenul auriu al ramurilor de Forsythia, luminând colțurile grădinilor și parcurilor. Nici păpădiile nu se lasă mai prejos și-și scot capetele florilor galbene din iarbă, adevărate felinare ale pământului luminându-l. Totul, încă dis-de-dimineață, miroase a proaspăt, a nou… a primăvară. Dar cel mai frumos este descrisă întreaga atmosferă de Otilia Cazimir în poezia sa De pe-o „bună dimineață”:„De pe-o „bună dimineață”/ Cu tulpina de cârcel,/ A sărit un gândăcel/ Cu mustățile pe ață// Alți gândaci, mărunți și roșii,/ Care-și poartă fiecare / Ochelarii pe spinare,/ Dorm la soare somnoroși!// Iar pe-un fir de păpădie,/ Ce se-nalță drept din iarbă,/ Suie-un cărăbuș cu barbă,/ În hăinuța aurie.// Suie mândru și grăbit,/ Să vestească-n lumea mare/ – Preacinstită adunare,/ Primăvara a sosit!”, și câți mulți alți poeți ai lumii, compozitori, pictori nu-și exprimă bucuria venirii primăverii înălțând la unison o adevărată odă a primăverii…
Totul în jur mă invită, ca odinioară, la clipe romantice, încărcate de ascunse emoții, la poezie. Și, cu adevărat, pe 21 martie s-a serbat „Ziua mondială a poeziei”, încununând și marcând astfel în întreaga lume cu o remarcabilă atmosferă ce ne invită și ne inspiră să gândim în rime, strofe și catrene și să fim alături de harfa și lyra muzei poeziei lirice, Euterpe. Și eu încerc cu gândul să mă alătur acestei zile dedicate poeziei, încercând să-mi reamintesc acele momente deosebite pe care le-am trăit cândva în România și nu numai. Nu-mi este ușor, recunosc. Este o lume pe care o păstrez tainic în adâncul sufletului meu, dar de care m-am despărțit de foarte mult timp. A fost desigur o despărțire lentă, tăcută și definitivă. Am avut tăria și curajul să spun adio poeziei, să mă dedic altor priorități, care, la vremea aceea, erau necesități vitale ce se impuneau la începutul noului drum pe care mi l-am ales, la care trebuia să mă supun, să-mi disciplinez gândurile și să coordonez viața altfel. Da, trebuie să mărturisesc că de foarte mult timp, nu am mai căzut în brațele Euterpei, nu m-am mai lăsat legănată de șoaptele poetice ale Caliopei, iar lira, arcul și săgețile lui Cupidon au rămas undeva, bine ascunse în lăcașurile sufletului meu… poetic, căci, desigur, iubirea a cunoscut alte forme ale… iubirii, ce nu se cereau cântate în versuri. A fost desigur o despărțire dureroasă și ireversibilă și nu mi-am putut imagina că ne vom mai revedea vreodată. De fapt și primul meu volum de poezii apărut sub titlul Ireversibil parcă preconiza un sfârșit de poezie. Nu am făcut parte din lumea aceea de poete care și-au început cariera poetică încă de pe băncile școlii scriind în taină versuri în caiete secrete. Nu a fost așa. Chemarea mea spre frumos și natură a existat mereu, permanent reverberând la tot felul de întâmplări care-și găseau rezonanță în lira sufletului meu, declanșând ecouri lirice care mă chemau deseori la o visare poetică, dar corzile ei au fost puse la încercare mult mai târziu, când am lucrat la revista „Luceafărul” și când am îndrăznit a scrie versuri în nopțile de nesomn, cu lună și stele, și încărcate de doruri și iubiri. Unele au fost publicate prin reviste, chiar sub delicata oblăduire a unui pseudonim poetic, ca apoi, încet încet să prind aripi, curaj și alături de membrii Cenaclului de poezie al revistei „Luceafărul” să particip la tot felul de întâlniri cu cititorii din țară. Am avut deosebita înțelegere și ocrotire a unor critici literari, poeți, dar mai ales ale deosebitului poet Virgil Carianopol, care și-a aplecat ochii asupra poeziilor mele, dându-mi prețioase sfaturi, deslușind alături de el taine ale poeziei, cărora m-am supus cu multă speranță și încredere. Dar volumul care trebuia să apară sub nobila sa ocrotire nu a mai apărut niciodată, eu plecând în Germania. Și atunci am înțeles că trebuie să-mi iau rămas bun de la poezie, să rup firul acela miraculos care mă ținea legată de o lume deosebită pe care o părăseam. Și totuși, cândva, după mulți ani, când nici nu mă gândeam că mă voi reîntâlni cu poezia mea între coperțile unei cărți, am avut surpriza să primesc vestea tipăririi ei. Volumul de poezii Ireversibil a devenit o realitate, apărând în anul 2004, și apoi în 2006 dar, din păcate, fără binecuvântarea poetului Virgil Carianopol care ne părăsise între timp, plecând în lumea cerurilor. Păstrez și azi manuscrisele originale cu modificările și adăugirile propuse de marele poet.
Au trecut mulți ani în care nu am mai scris poezie, dar de dorul ei am citit multă poezie și am păstrat în suflet chemarea aceea deosebită care mă ținea încă legată de iubirea față de poetic, de frumos, de bun și adevărat. Și asta pînă în anul 1993 când am reînceput să scriu, dar în limba germană. Mi-am reacordat corzile lirei, mi-am reașternut gândurile, lăsându-le să capete viață pe albul colilor de hârtie, îndrăznind chiar să trimit câteva dintre ele la concursuri de poezie inițiate în orașul în care locuiam. „Diotima Literaturverein” se numea organizația literară a orașului, care m-a primit ca membră în rândurile ei de îndată ce m-am manifestat ca o viitoare poetă, oferindu-mi posibilitatea să mă alătur scriitorilor și iubitorilor de literatură locali, să particip la diferite concursuri, ceea ce am și făcut, trimițănd la un concurs 13 poezii, concurs desfășurat sub egida marelui poet Rainer Maria Rilke și, mai cu seamă, am fost invitată să particip la seri de poezie, unde citeam din versurile mele în fața celor prezenți, ca odinioară la cenaclurile din România. Îmi amintesc și acum. Invitația era scrisă pe 16 martie 1993, și eram invitată să particip pe 5 mai 1993, la ora 20.00, la ședința de acordare a premiilor concursului asociației „Diotima Literaturpreis 1993”. Am trimis și eu câteva poezii pe care le-am scris pentru acest concurs, deci după 12 ani de la venirea mea în Germania. Am fost invitată să particip la această seară literară, fiind rugată să și citesc câteva dintre poeziile mele. M-am pregătit toată ziua pentru această seară literară, nespunând nimănui nimic despre ce voi face și, mai cu seamă, nedezvăluind nimănui despre preocupările mele. Ah, poezia! Nu-și avea locul potrivit atunci, acolo. M-am urcat din timp în mașină luând cu multă grijă manuscrisele și am pornit la drum cu inima plină de emoții. Când am ajuns însă la locul cu pricina, evenimentul începuse deja și am zărit geamurile luminate ale sălii de spectacol, și am văzut lumea așezată liniștită pe scaunele tapisate cu pluș roșu, ascultând. M-am apropiat timid de geam cu inima palpitând de emoții, am privit cu discreție acei oameni și am rămas așa nemișcată, fără să încerc să fac vreun pas spre sală, dorind doar să ascult ce se întâmplă acolo, unde se vorbea o altă limbă decât aceea pe care o știam de la cenaclurile literare ale Luceafărului. Aveam, e drept, și atunci emoții când îmi citeam poeziile în fața oamenilor, dar acum emoțiile îmi furaseră curajul și nu puteam scoate niciun sunet și mi-au furat puterea de a deschide ușa și de a păși în sala unde fusesem invitată să-mi citesc poeziile. Mă simțeam ca fata cu chibrituri care-și încălzea frica și îndoiala, într-un alt început poetic cu ultimul foc al ultimului chibrit al speranței că voi avea puterea să o fac, să reînnod liantul poeziei de care mă simțeam atât de legată, dar de care mă despărțisem odată, demult… Când totul s-a sfârșit, luminile s-au stins și oamenii au plecat, eu am rămas afară și oamenii au trecut pe lângă mine salutându-mă politicos. Nu știau cine sunt. Nu mă cunoșteau. Apoi am rămas singură în curtea aceea întunecată, doar cu poeziile mele strânse la piept. Le iubeam și-atunci am avut un adânc sentiment al durerii unei despărțiri iminente. În noaptea aceea mi-am luat rămas bun de la poezie pentru totdeauna. În noaptea aceea i-am spus Adio poeziei, un adio Ireversibil.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Doamnă Cornelia Bartels, poeziei nu-i spunem adio niciodată! Spunem așa doar dacă pleacă ea de la noi! Și nu cred că s-a întâmplat asta la dumneavoastră pentru că tot ce scrieți mustește de poezie interioară. Felicitări! Transmiteți multă emoție când descrieți – fie și în proză – frumosul din natură! Pentru mine e o încântare să vă citesc.