Adrian Maniu

497
Sursa foto: Arhiva Radio România
Sursa foto: Arhiva Radio România

fila de calendar rubrica leviathan.roLa data de 20 aprilie 1968 s-a stins din viață Adrian Maniu, poet, dramaturg şi publicist. Între anii 1930 şi 1933 a fost director de programe la Radio Bucureşti şi unul dintre primii (şi cei mai activi) conferenţiari ai „Universităţii Radio”, care a debutat în 1930.

S-a născut la București, la data de 6 februarie 1891, din părinți de origine ardeleană. Se înscrie la Facultatea de Drept din București (1910), dar nu profesează niciodată după examenul de licență. Redactor la „Chemarea”, „Universul, „Dimineața” și „Adevărul”. A făcut parte din primul colegiu director al revistei „Gândirea” alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participă sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele „Insula” (1911), „Simbolul” (1911), „Seara” (1913–1914), Colaborează la „Noua revistă română”, „Cronica” (lui Arghezi şi Galaction, cu care împărtăşeşte ideile umanitare şi pacifiste), atras de ideile socialiste, probabil prin intermediul lui N. D. Cocea, cu care va candida pe lista „independent-populară” la alegerile de după război, fără succes. Face campania din 1916–1918 ca voluntar pe front. În 1918 reintră în viaţa literară. În același an i se joacă prima sa piesă, Fata din dafin (în colaborare cu Scarlat Froda). Editează (tot cu Froda) revista „Urzica” (mai–iulie 1918, 7 numere). Este redactor la „Dimineaţa”, colaborează la „Chemarea”, „Fapta”, „Socialismul”, „Hiena”. Publică volumul Din paharul cu otravă (1919). Debutează ca poet simbolist cu volumul Figurile de ceară (1912). În 1920, se stabileşte la Cluj, devenind funcţionar la Banca Agricolă şi redactor la ziarul „Voinţa”. Leagă o strânsă prietenie cu Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, cu care fondează revista „Gândirea”, unde publică ciclul de poeme Războiul şi o parte din poeziile care vor intra în sumarul volumului Lângă pământ (1924). Până în 1930, Adrian Maniu are intense preocupări teatrale: adaptează Motanul încălţat (după Gozzi), scrie Meşterul (1922), Rodia de aur (în colaborare cu Al. O. Teodoreanu, 1923), Dinu Păturică (adaptare după Ciocoii… lui Nicolae Filimon, în colaborare cu Ion Pillat, 1924), Tinereţe fără bătrâneţe (1925), Lupii de aramă (1929, jucată cu succes de Maria Ventura, în regia lui V. I. Popa, cu muzică de Sabin Drăgoi). Regizor la Teatrul Naţional din Craiova între anii 1926–1927. Revenit la Bucureşti, reintră în presă ca redactor la „Dimineaţa” (din 1931), dar colaborează și la „Rampa”, „Adevărul literar şi artistic”, „Viaţa literară”, „Universul literar”, „Boabe de grâu”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Muzică şi poezie” etc. În perioada 1928–1946 este inspector general în Ministerul Artelor, iar între 1930–1933, directorul programului vorbit, la Radiodifuziunea Română, consilier literar la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă (din 1932). Ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1932.

Publică volumul de poezie Drumul spre stele (1930), apoi Cartea ţării (1934), Cântece de dragoste şi moarte (1935) şi ediţia definitivă de Versuri (1938). În acelaşi an primește Premiul Naţional pentru Poezie. A mai editat culegeri de proză poematică şi fantastică: Jupanul care făcea aur (1930), Focurile primăverii şi flăcări de toamnă (1935). După 1946, trece printr-o perioadă extrem de grea, trăind dintr-o istovitoare muncă de traducător (Basme de Puşkin, 1953; Balade populare ruse, 1954; Cântecul Niebelungilor, 1958 etc.). Întors la opera sa, scoate, în 1965, două volume: Cântece tăcute şi Versuri în proză. Îşi revizuieşte întreaga creaţie lirică cu puţin timp înainte de moarte: Scrieri, I-II, 1968. A fost şi un fin critic de artă, atras în egală măsură de formele moderne ca şi de arta veche şi populară românească, din structurile căreia se hrăneşte propria sa viziune lirică. În anul 1965 primește Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

Pentru cititorii portalului Leviathan, noi, echipa Leviathan, am ales o poezie din lirica acestui scriitor care a debutat sub auspiciile simbolismului, dar care  a rămas în istoria literaturii române ca poet tradiționalist al epocii interbelice.

Dorul meu

„Dorul meu zboară spre tine, iubită,
porumbel călător spre țările primăverii.
În cetatea asta neagră, prăfuită,
abia înfloriți, s-au scuturat merii.

Trec zilele… ca oamenii rătăciți pe stradă,
în umbra caselor de mult întunecate.
Aici numai la înmormântări e paradă,
iar fetele sunt urâte toate, toate!…

Nici nu mai cred – gândul de-acum
Să-ți mai ajungă sub albastrele priviri:
aici chiar albatrosul cerului e înecat de fum
și bântuie moartea printre trandafiri”.

Surse: Wikipedia, Identitatea Românească, Cercul poeților dispăruți, Centrul de Documentare „Dimitrie Gusti” al Societății Române de Radiodifuziune.

Arhiva rubricii Filă de calendar 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.