Aliodora din Regatul Sfârlesiei

1049
Max Ernst Nimfa Echo 1936 cronica literara leviathan.ro
Max Ernst, ”Nimfa Echo”, 1936

cronica literara leviathan.ro logoPoetul Alexandru Sfârlea și-a botezat ultimul său volum de versuri Aliodora*), nume de femeie inventat de autor, cu o sonoritate poetică tulburătoare. Gândul duce spre basm, poate Aliodor. Oricum, este o combinație fericită în Regatul Sfârlesiei,  lume trăită și imaginată de autorul volumelor: Dezvăluiri, versuri, 1989; Către Sing, 1995; Către Sing, scrisorile XVII–XXXVIII, 1997; Strigătul de siliciu, 1997; Flame degerate, versuri, 2001; Les visions avec Sing: poèmes /Viziunile cu Sing: poeme, 2001; Către Sing, 2005; Rac săgetat, 2007; Verde de… Oradea, eseuri, 2009, Nume şi Chip şi Imprecizia de a fi intrus (2014), Desprinderea (2016).

Aliodora este un volum alegoric, fantastic, în care totul pare rupt dintr-o altă dimensiune. Poetul folosește cu îndemânare registre stilistice emoționante, așa cum remarca și Alex Ștefănescu la apariția volumului epistolar Sing:Poemul Către Sing, un poem amplu, format din 43 de părţi, reprezintă o performanţă în materie de întreţinere a arderii lirice. Pe parcursul a 80 de pagini, poetul nu devine niciodată tern. El se adresează unei iubite imaginare, cu un nume exotic şi simbolic, Sing, recurgând la toate registrele stilistice posibile: al chemării, al implorării, al istorisirii, al interogării, al mărturisirii, al rememorării etc. şi izbuteşte să fie mereu convingător, emoţionant, datorită autenticităţii mesajului. Poemul este de fapt un discurs, dar ce discurs! Poetul vorbeşte nu ca să se audă, ci ca să se facă auzit. În locul spectacolului de narcisism pe care ni-l oferă atât de mulţi autori contemporani, Alexandru Sfârlea ne înfăţişează o dramă a celui ce vrea cu adevărat şi cu orice preţ să comunice.” (Alex Ştefănescu, în ”România literară”). Poezia sa este trăire, este gest, este dorința sau putința poetică de a lucra ”la o altă lume”, lumea sfârlesiilor, lumea imaginilor despletite de rigori, o lume a  trecerii ”printre mistreţii timpului ucişi de trăsnete”. Poetul Ioan Moldovan, directorul revistei ”Familia” spunea la lansarea volumelor Nume şi Chip şi Imprecizia de a fi intrus (2014), că Alexandru Sfârlea este un  ”poet neîmpăcat cu sine, cu trecutul sinelui şi cu viitorul său, cu societatea în care trăieşte, cu istoria în care s-a născut”. Alexandru Sfârlea e neîmpăcat, e incomod, dar nu este niciodată monoton. Este vocea disperată a cetății, vocea revoltată a lumii sale, este căutătorul de umanitate, de adevăruri obiective: ”De la o vreme, caut cu lumânarea/cioturi de caractere umane,/ai zice că sângele tot mai multor/purtători de minţi mai mult sau mai prost ascuţite/nu ştiu cum fac de parcă-şi trec sângele/ prin bilă, nu mă refer figurativ la cap,/din fostele clarităţi, chiar purităţi de gândire/se preling indicii punctiforme ale opacităţii,/ramificaţii şi pulsiuni înveninate/şi nervi îmbârligaţi drăceşte,/realitatea aia bătută-n cuie cu placa de bizon /din creştet a adevărului obiectiv/nu mai este realitate, se desfigurează/şi se descompune în forme coşmareşti…”(Invocație cu final). ”Cineva”, în poezia lui Alexandru Sfârlea, poate fi oricine, dar poate fi el însuși, poetul neliniștit sau, de ce nu, conștiința, cea care umblă odată cu noi, transformându-se în pesonaj fantastic, cea care ne biciuește secundele, cea care ”îţi mărşăluieşte prin molecule prin neuroni/prin cartilagii şi enzime/îţi face ptiu pe bătăile inimii…”. (Cineva).

Alexandru Sfârlea
Alexandru Sfârlea

Poezia aceasta, revoltată prin trăiri, este ca o alegorie, este zbuciumul interior transferat în imaginare figuri, în fantasme ce neliniștesc ființa umană care pătrunde prin gând dincolo de universul mic, cel obișnuit, al omului pentru care bucuria e simplă. Universul poetic sfârlesian este unul în care se zbate ființa tragică, poetul: ”Într-un târziu îmi fac cu mâna în oglindă/du-te şi-aşează-te turceşte/în groapa pe care ţi-au săpat-o în silă/tu nu poţi fi-ngropat decât de viu/întrucât n-ar putea creşte altfel/urzici moarte din locul tău de veci/tu eşti inversul proporţional/a tot ce s-a opus transcendenţelor/înveninate de legi şi concepte/dacă vei lipi cu scuipat o lumânare/la deplorabilul tău căpătâi/de îndată aceasta se va înmuia/şi locul până unde va arde/va fi echivalentul a altceva/decât ai trăit cu adevărat/fără propria ta ştire…” (Altcuiva). Cineva, altcineva, altcuiva pot fi dublul personalității poetului, pot fi eul său răzvrătit într-o lume a falselor valori, într-o lume grăbită, într-o lume a netrăirii, a neînțelegerii idealului fiecăruia. Atent la fenomenul poetic din lumea virtuală, la ”experimentele” poetice, unde cuvântul este hăituit ca un vânat, Alexandru Sfârlea creează o imagine tulburătoare în care cuvintele se solidarizează în suferință: ”Vedeţi cum truditorii stau cocoţaţi/pe însăşi cocoaşa experimentelor?/Se poetizează furibund pe Facebook,/funcţionează aşa-zise academii poeticeşti/şi uniuni mondiale de poeţi/unde se deversează tone de cuvinte/supuse unor inimaginabile persecuţii,/nu că ar plânge materia bacovian/dar urletele lupilor singuratici parcă dau iama nu spre lună,/ci direct în jugulara porcilor înjunghiaţi/şi uite solidarizarea în suferinţă,/punctele cardinale converg/ca dinspre o dorinţă de-a implora,/spre unicitatea mărită, într-un cerc,/ fie el şi glob pământesc…” (Despre o anume ceva.)

Poezie a contrastelor în care ironia se împletește sintetic cu melancolia, interogația cu afirmația, realul cu imaginarul, dulcele cu amarul etc., creând astfel un univers poetic profund original prin autenticitatea mesajului. Poezia în vers liber îi dă posibilitatea autorului să creeze un discurs autentic, dramatic, în mare măsură enigmatic, pentru că poetul oferă posibilități de pătrundere, dar într-un registru metaforic pe cât de subtil, pe atât de complicat spiritual. Alexandru Sfârlea ne trimite dincolo de eul cotidian, dincolo de aparențe, dincolo chiar de cuvinte, în regatul unuia ce poartă numele ”iubire”: ”Cuvintele se îmbulzesc să fie spuse/cu toată gura, din toată inima,/ia uite la voi, le spun,/trebuie să fie unul care să vă reprezinte/iese cuvântul IUBIRE, spune «am învins»/şi umbra lui devine fosforescentă,/decupează din mine/ forma unei inimi /de care uitasem demult …” (Forma). Patria lui, Sfârlesia, se multiplică precum semințele, pentru că sensurile interzise au dispărut, iar singurătatea este camaradul de drum, de vorbă și de gând. Diferit de mulți alți truditori din lumea poeziei, Alexandru Sfârlea și-a creat patriile sale în care folosește toate registrele stilistice posibile, în care ”luminozităţile parcurg uneori/distanţe infinitezimale iar noi le percepem/noi eu şi încă cineva/ca şi cum ar fi rute/ale caravanelor prin deşert…” (Mod de viață). Chiar dacă poetul vorbește adesea de moarte, moartea ”ca un fenomen natural”, vorbește de bătrânețe ca reflex al înțelepciunii, Aliodora este exemplul concludent de tinerețe a poeziei, de verva ei clocotitoare, de frumusețea și unicitatea gândirii poetice, de originalitate, de o ”duminică printre cuvinte”. Aliodora, în ansamblul ei, este un mare poem din poeme și idei, poem închinat vieții poeziei, perenității și frumuseții ei nesfârșite.

Pușa Roth

25 martie 2017

*) Volumul va apărea în curând la Editura Aureo din Oradea, editură la care a apărut în 2016 și volumul Desprinderea.

Vezi arhiva Litterae

Arhiva Poesis

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.