Regăsesc în jurnalul meu de vremuri triste scurta istorie de mai jos, e de acum câțiva ani și, cum lucrurile nu s-au schimbat, v-o trimit și dumneavoastră aici, în marginea filosofiei mele de fiecare seară de vineri.
A revenit acasă, am scris eu, pentru câteva săptămâni, un bun prieten, fost coleg de liceu, doctor în Rochester, statul New York, din marea Americă. L-am însoțit în plimbări nostalgice pe străzile desfundate ale orașului adolescenței noastre, ne-am amintit întâmplări vechi, am regăsit o parte din tinerețea trecută, parcă mult prea repede. „Domnule, m-a întrebat el ca un Moromete, undeva, prin apropierea Primăriei, de ce sunt atâtea farmacii în oraș?” Nu înțelege, dar… pricepe repede, după ce intrăm să cumpere ceva leacuri pentru părinții săi bătrâni. Cere o cutie cu nu-știu-ce, galbenă, cu 30 de tablete. „Nu se poate, zice el tare, e de trei ori mai scumpă decât în America!” Face socoteala, „am dat (spune el) 30 de dolari pe toate doctoriile cumpărate, iar în SUA m-ar fi costat vreo zece…” Vezi, domn doctor, ce evoluați suntem noi, amărăștenii din patria ta natală?
Iar povestea nu s-a terminat… Intrăm într-un super-market cu fiare, băi și alte mărunțișuri metalice. Amicul continuă socotelile lui imperialiste. „Uite, îmi arată, o baterie de chiuvetă este de trei ori mai scumpă aici, la voi, tronul de la «budă» e de patru ori mai scump, iar atunci când vede o cabină de duș, domn doctor redescoperă o înjurătură nevinovată, din adolescența lui de Valea Voievozilor. Noroc cu sfârșitul de săptămână, pentru că l-am dus în Mărginimea Sibiului, la pensiunea „La Nana”, un loc special, cu oameni fără egal. Camere cu mobilă veche săsească, mâncare ca la bunicii de altădată, gazde ospitaliere, cântece ardelenești, caș proaspăt, supă cu tăieței, ardei umpluți, sarmale cu smântână de casă, lapte cald abia muls de moș Ion, un vin roșu și limpede din recolta de anul trecut, palincă galbenă și ardeiată, slănină și jumări, drob și ciuperci de pădure…
Ne-am preumblat agale pe ulițele liniștite și am vorbit despre vremurile duse de mult… I-am mai spus amicului, astăzi american: am citit de curând o carte despre iubire, despre cele patruzeci de legi ale iubirii… O viață fără iubire, îmi amintesc eu de acolo, e lipsită de însemnătate. „Nu te întreba ce fel de iubire ar trebui să cauți, divină ori pământească… Împărțirile duc doar la alte împărțiri. Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. Este ceea ce e, pur și simplu. Iubirea e apa vieții, iar cel ce iubește e un suflet de foc. Lumea se învârte altfel atunci când focul iubește apa…” Mai am un gând, nici nu știu dacă l-am citit undeva, e foarte ușor să fim recunoscători atunci când totul merge bine. Cum ar fi însă să fim recunoscători nu numai pentru ceea ce ni s-a dat, ci și pentru ceea ce n-am primit?
Îmi amintesc adesea mica poveste pe care am citit-o într-un alt roman sau așa mi se pare… O fată descoperă lumea lacomă și tristă și primește, într-o zi, două fructe de lici, care aveau coaja tare, dar ușor de crăpat, și pulpa moale și dulce. La mijloc era un sâmbure dur, pe care niciun copil nu reușise să-l spargă vreodată. Se spunea că sâmburele acela avea înăuntrul său un alt sâmbure, care la rândul lui ascundea un sâmbure și mai mic și așa mai departe. Se zicea că, la un moment dat, sâmburii erau atât de mici, că nu-i mai puteai vedea decât cu lupa și că, mai apoi, deveneau atât de mici, că nu-i mai puteai vedea deloc, dar că ei erau acolo în continuare și se micșorau la nesfârșit. Aceasta a fost prima întâlnire a fetei cu infinitul.
Și lumea se oprise, în seara de toamnă, ca într-un alt infinit…
