„Toamna gutuilor coapte” de Lică Barbu

71
lica barbu lumea lui licuta leviathan.ro

logo lumea lui licutaPrimul lucru pe care-l făceam când veneam de la şcoală era să mătur curtea de frunze, sarcină zilnică pe timp de toamnă şi după ce păpam ce găseam, îmi făceam temele de la şcoală, mai mult în fugă, căci aveam cursuri după-amiaza şi aveam timp dimineaţa să termin temele.

Orătăniile erau sătule pentru că le hrăneam de dimineaţă cu grăunţe, iar oiţele le duceam dimineaţa în pas vioi la câmp să pape ce vor. Acolo îmi făceam şi temele. Când nu aveam teme, citeam o carte sau desenam peisajul câmpului.

Pentru că în curtea noastră erau ceva copaci, se adunau vreo 2-3 grămezi de frunze.

Şi făceam cu ele? Pe unele le împrăştiam prin grădină ca să îngraşe pământul la primăvară, aşa spunea tata, iar pe restul le căram în stradă.

De ce le căram în stradă? În niciun caz ca să scap de ele, ci pentru focul în care coceam fructe de toamnă sau câte un ştiulete de porumb mai necopt, porumb de lapte, cum i se spunea.

Toată suflarea copilărească participa cu câte ceva la „cina” stradală.

În primul rând, ca să avem ce coace, era necesar ca fiecare din noi să aducem „materie primă”, adică ceva de copt.

Tatalai aducea prune, căci asta avea în curte, iar Jiji aducea struguri. Bune şi astea. Le savuram necoapte-n foc, aşa ca desert.

Musculiţa ne dăruia o poală de nuci şi după ce le cojeam de ne coloram palmele cu maro, le coceam în foc. O bunătate.

Toate bune şi gustoase, dar cel mai mult şi mai mult erau gutuile coapte. Un adevărat festin.

Eu aduceam gutui culese din curtea mea sau gutui pe care mi le aducea tata de la Aprozar. Zburlita avea şi ea un gutui în curte, dar sub motiv că nu ajunge la roadele lui ca să le culeagă, aducea la foc aiureli: untură pe pâine, castraveţi acri, ouă fierte care nu aveau nicio legătură cu coptul. Odată a adus parizer. Bucuria Ţuţei, o căţeluşă, vagaboanda străzii.

Nu era zi să nu mâncăm gutui coapte de intrase mirosul lor până şi-n garduri.

Toată lumea ştia de „joaca” asta a noastră. După mirosul de gutui coapte, se întrebau că de unde atâtea gutui? Toată strada ştia inventarul pomilor fructiferi pe de rost din curtea fiecăruia.

Ţaţa Nedelea avea doi gutui în curte şi în fiecare zi număra fructele din pomi cu grija că noi i-am fi furat gutuile. Tatalai, nu zic, sărea uneori gardul la ea la furat, dar nu pentru gutui, ci pentru mere. Şi ce mere! Numai bune de copt.

Într-o zi, după o ploaie mocănească de toamnă, am venit de la şcoală ciuciulete şi după ce m-am schimbat de hainele ude, m-am dus la coteţul găinilor să-mi fac rost de două ouă pentru o omletă. După puţin scandal cotcodăcesc şi câteva ciupituri de la Vasile, cocoşul, am ieşit victorios ţintă spre cratiţa din bucătărie.

N-am apucat să-mi gătesc omleta. La poartă, Zburlita.

‒ Licuţăăă!!, ţipa Zburlita la mine ca de obicei.

Ţipăt urmat de lătrăturile câinilor din vecini ca un ecou. Eu cred că atunci când mă căuta la poartă, striga aşa ca să audă toată lumea că doar ea mă poate deranja oricând.

‒ Ce-i, Zburlito?

‒ Uite, am adus gutui! Hai să le coacem!

Credeam că a luat-o razna.

‒ Tu nu vezi că a plouat? Frunzele-s ude, noroi pe drum. Mâine, poate-i mai frumos afară.

‒ Nu. Acum!

Nu aveam încotro. Dorinţele Zburlitei sunt porunci pentru mine. Adio omletă!

Am strâns câteva frunze mai uscate, câteva crenguţe şi hai la copt gutui. Focul nu se aprindea neam. Îndesam hârtii sub frunze şi suflam ca să iasă foc. Numai fum. Ochii mă usturau de parcă stătusem cu capul în hornul casei. Ufff!

N-am terminat bine oftatul, căci apare Tatalai cu două gutui. Na, şi ăsta! Hop şi Jiji cu trei gutui. Parcă s-au vorbit. Când să-i întreb de unde, ce şi cum, Musculiţa ţop şi ea cu două gutui şi cu un sac de frunze uscate.

E clar. Zburlita i-a mobilizat pe toţi ca să ne arate că uite!, şi ea a adus gutui, spre regretul Ţuţei care dădea din coadă aşteptând o bucăţică de ceva de la Zburlita, aşa cum o învăţase ori de câte ori venea pe strada noastră. Mirosea a câine plouat şi tremura lângă fumul anemic ce prevestea stingerea focului.

Mă uit peste gard la pomii din curtea ţaţei Nedelea şi, fără să număr ca ea, mi-am dat seama de unde erau gutuile pe care le-au adus prietenii mei.

Dându-şi seama ce am înţeles eu, Zburlita mi-a spus că ea nu. Gutuile ei le-a găsit căzute în curtea ei după ploaie. Căci a bătut şi vântul.

Mă rog, am crezut-o într-un fel şi am trecut la un foc de-adevăratelea. Gutuile s-au copt ele ce s-au copt şi, pam-pam!, a început ploaia.

Niciunul nu aveam intenţia să fugim acasă. Ne-am luat de mâini şi ţopăiam în jurul focului. Aşa de vârtos, căci Jiji a alunecat pe noroi şi a căzut peste grămada de frunze. Focul, oricum se stinsese. Şi dă-i râs!

Vecinii, care au ieşit pe la porţi auzind zgomot de copii, se cruceau ca la biserică de nebunia noastră, într-o zi de toamnă ploioasă.

Momentul, pe cât era de ud şi plin de noroi, pe atât era de înălţător în bucuria unei prietenii de neuitat. Fumul dintr-un foc de frunze ude şi mirosul de gutui coapte ne-au rămas pe veci întipărite în amintirile unor vremuri pe care nu vom putea să le uităm vreodată.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu  

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu

„Va urma” (6) de Lică Barbu

„Va urma” (7) de Lică Barbu

„Va urma” (8) de Lică Barbu

„Va urma” (9) de Lică Barbu

„Va urma” (10) de Lică Barbu

„Va urma” (11) de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.