”Amărăciuni din epoca de aur (2)” de Florentina Loredana Dalian

894
Florentina Loredana Dalian amintiri epoca comunista leviathan.ro

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.ro”Cântarea României”. Chiar dacă scopul principal al acestei manifestări culturale a fost poate cântarea Tovarăşului şi a măreţelor sale realizări, chiar dacă pe alocuri era o altă faţă a ipocriziei comuniste, un alt mod de valorificare a limbajului de lemn, întru ”educarea” maselor în spiritul întrecerii socialiste, totuşi, ”Cântarea României” (altfel, ce frumos sună şi ce frumos ar fi să ne mai amintim din când în când să ne cântăm frumoasa patrie!) a fost şi un soi de pepinieră pentru mulţi artişti în devenire. Dar cel mai important rol al său, pe care eu l-am perceput în mod pozitiv, a fost acela că ne permitea nouă, copiilor, să ne manifestăm latura sensibilităţii şi a eventualelor talente artistice, care le-aveau, câte erau.

Oricât am zice noi că e la voia întâmplării evoluţia noastră în viaţă sau preumblarea pe oarece cărări, vrem, nu vrem, uneori constatăm că, de fapt, încă din copilărie există semne şi indicii. Mă gândesc şi la faptul că nu e întâmplător că ”am cotit” şi eu din inginereasca îndeletnicire către una literară care musai o include şi pe cea teatrală. Teatrul m-a fascinat dintotdeauna, încă de copil.

Primul contact cu această minunată artă l-am avut până să merg la şcoală, când, împreună cu bunicii mei, ascultam teatru radiofonic. Bunicii mei, oameni simpli, fără prea multă carte (4 şi, respectiv, 5 clase), după osteneala unei zile în care alergau pe la numeroasele treburi, după ce hrăneau şi închideau animalele, se spălau şi se ”băgau în casă”, simţeau nevoia să-şi hrănească sufletul, aşa cum puteau, cu mijloacele – nu multe – pe care le aveau la îndemână. Mi-i amintesc citind cărţi sau reviste (bunica, pe lângă colecţia de reviste pe care le avea orice gospodină care ştia să citească, gen ”Femeia” sau cele cu modele de croşetat sau cu reţete, avea o întreagă colecţie din revista ”Pentru Patrie”, publicaţia Armatei, la care îşi făcuse abonament şi pe care o citea din scoarţă-n scoarţă, cu mândria unei veritabile mame de ofiţer). În seara când se difuza teatru radiofonic, nici musca nu mai avea voie să bâzâie. Uneori, transmisia fiind slabă şi aparatul la care ascultau învechit, îşi lipeau urechile de o parte şi de alta a aparatului rusesc de radio. Suportau poziţiile acelea chircite, chinuite, numai pentru a-şi lua doza de ştiinţă, de bucurie, ori poate numai de iluzie a unei altfel de vieţi. Vrând, nevrând, auzeam şi eu pe lângă ei piesele unor mari dramaturgi, montate şi jucate de mari regizori, respectiv actori. Pricepând sau mai mult nu, mă simţeam, totuşi, învăluită de-o anume magie.

După ce s-a născut sora mea, când a început să dea semne de inteligenţă umană, îi făceam teatru de păpuşi, inventând personaje, replici, costume.

Mai apoi, la şcoală, ca orice copil am jucat în piesele de teatru montate cu ocazia serbărilor. Am fost Albă ca Zăpada (visul oricărei mici ”actriţe”), dar am jucat şi-n travesti, rolul lui Boticel în piesa ”Boticel învaţă matematică” (Boticel ăsta nu cred că vine de la Botticelli, ci numai de la botic). Cu asta, a fost o întreagă poveste. În clasa a V-a, diriginta noastră se ocupa foarte mult de latura aceasta artistică: dansuri populare, montaj literar-artistic etc. Doar că, după clasa a V-a, s-a tot dus tovarăşa noastră şi nici c-am mai văzut-o de-atunci. A plecat de la noi, ea ştie unde. Am trecut prin toate stările omului părăsit: tristeţe, furie, ură asupra celui plecat, ulterior duioşie, mângâiată de pana uşoară a amintirii. Dar nu era numai asta, noul diriginte nu dădea nici un semn c-ar continua preocupările artistice cu noi, ceea ce pe mine mă bulversase de-a dreptul.

Eram şefa clasei (mă rog, se chema comandant de…), aşa am fost eu – vorba cuiva – născută să fiu şef. Mai bine zis lider, că nu mi-am asumat niciodată şefia ca pe ceva aducător de foloase, ba încă dimpotrivă. Am luat-o pe cocoaşă, nu atât pentru prostiile făcute de mine, cât pentru cele făcute de ”subalterni”. Cel mai rău am luat-o în şcoala generală, eram a VII-a sau a VIII-a, de la tovarăşa directoare, un zbir bătăuş, care bătea la noi ca la fasole, cred c-ar fi fost în stare să-i bată şi pe profesori. Şi de ce mă ”omenise” tovarăşa cu un băţ din acela de-l foloseau profesorii de sport la măsurarea săriturii în lungime, lăsându-mi vreo şapte vergi pe picioare? Fiindcă ai mei colegi de clasă (unii dintre ei) spărseseră seminţe, puseseră cojile în bancă sau pe jos (eu nu făcusem asta, se înţelege), iar eu mi-am permis luxul să nu-i pârăsc la dumneaei. Şi pentru că în continuare mă încăpâţânam să nu dau nume, mie mi-a tras cel mai mult, cei vinovaţi alegându-se cu unul, două, maximum trei beţe, în timp ce pe mine hartă mă făcuse, cu munţi, dealuri, râuri şi văi. Am strâns din dinţi, n-am crâcnit nici un pic, iar colegilor mei nu le-am reproşat niciodată că o luasem pentru ei. Mi se părea ceva firesc, ca şi cum ar fi făcut parte din ”fişa postului”. Şi acum, după atâţia ani, gândesc la fel: cel care e în fruntea unui grup, cât de mare sau cât de mic, e cel care trebuie să se facă ascultat, dar şi cel care, la o adică, îşi asumă toate belelele. Iar bătaia tovarăşei directoare n-a reuşit să mă convingă să mă transform într-o pârâcioasă ordinară, deşi văd că fauna asta e tot mai la mare căutare, aşa cum a fost dintotdeauna, indiferent de vremi şi de vremuri. Ca să închei capitolul acesta (o paranteză cam lungă), mi-aş dori ca măcar în prezent în şcolile româneşti să nu mai fie urmă de isterică sau de isteric, care să-şi verse furia şi neîmplinirile personale asupra copiilor care, oricâte boacăne ar face, nu sunt atât de vinovaţi încât să merite să fie umiliţi şi schilodiţi de nişte idioţi care n-au habar de pedagogie şi psihologia copilului, care n-au aplecare către această profesie prin excelenţă vocaţională şi care pierd vremea cu talent la catedră, în loc să mâne tractorul pe câmp. Cred că și părinţii au un mare ”merit” în propăşirea acestei sub-specii care face de râs întreaga categorie profesională, în care, din fericire, mai sunt şi adevăraţi dascăli. Din păcate, din ce în ce mai puţini.

Aşadar, eram şefa clasei, serbarea de sfârşit de an se apropia, iar tovarăşul diriginte abia aştepta vacanţa. Mi s-a părut absolut firesc să mă înfăţişez la dumnealui şi, privindu-l cu capul mult dat pe spate, căci se înşira pe parcursul a vreo doi metri pe verticală, să-l întreb: ”Noi ce pregătim pentru serbare?”. Răspunsul m-a cam năucit (”Nu ştiu, mie nu-mi plac chestiile astea, dar, dacă vreţi, voi faceţi cum credeţi, nu mă opun”), după care am descoperit avantajele noii situaţii, că, până la urmă, nu-i de acolo să faci ce vrei, fără să-ţi impună alţii. Şi astăzi admir, cum am admirat dintotdeauna, pe cei care, chiar dacă nu se pricep, ori dacă nu le place, decât să-ţi strice rosturile, mai bine ”nu se bagă”, stau de o parte, nici nu te-ajută, dar nici nu te-ncurcă. Din păcate, fauna celor care nu se pricep dar se bagă, a celor care vor să strice cu orice preţ, e din ce în ce mai numeroasă şi mai vizibilă, chiar şi (sau mai ales) în spaţiul public. Revin. Încă o dată mi-am asumat acea fişă a postului din capul meu şi m-am pus pe treabă. Am mers la bibliotecă, unde tovarăşa profesoară care făcea şi pe bibliotecarea mi-a dat, la solicitarea mea, o carte de piese de teatru pentru copii. Eram, deci, clasa a VI-a, trebuia să aleg ceva potrivit. Am citit toată cartea şi m-am oprit la ”Boticel învaţă matematică”. Nu-i nevoie cred să mai spun că, precum Sergiu Nicolaescu: eu regia, eu distribuţia, eu costumele, eu personajul principal. Piesa a avut un succes răsunător, acolo, sub nucul imens din curtea şcolii. Iar pe tovarş’ diriginte l-am văzut zâmbind fericit şi i-am făcut un semn complice când ceilalţi colegi ai săi l-au felicitat.

Ceea ce mi se pare surprinzător acum, după atâţia ani (căci la vremea aceea mi se părea absolut firesc) e faptul că mă făceam ascultată de colegii mei. N-a cârâit unul că nu-i convine rolul, că nu vrea să stea la repetiţie (rămâneam după ore), că nu vrea să facă aşa cum îi spun etc. Poate copiii au un mod mai cinstit de a-şi asuma liderii. În fond, aveam asupra lor ascendentul intelectual (n-o spuneam eu, ci rezultatele la învăţătură, care nu fuseseră obţinute nici cu pile, nici cu strachina cu prune), pe cel al corectitudinii faţă de ei şi al implicării. Sau poate asta se întâmpla numai pentru că, la vremea respectivă, valorile încă mai erau respectate (astăzi, elevilor care învaţă bine li se arată dispreţul prin peiorativul ”tocilar”, uitând că, de fapt, termenul se referă la cei care stau cam degeaba cu nasul în cărţi, învăţând mecanic, fără a pătrunde esenţa).

Revin de unde-am plecat. Cred că eram în clasa a XI-a sau a XII-a (niciodată memoria mea n-a păstrat cu exactitate datele, e drept că nici nu m-am străduit). Era un grup satiric pe care-l alcătuisem la iniţiativa doamnei profesoare de engleză Janette Lupu, căreia îi păstrez o amintire frumoasă, în ciuda faptului că ne cam jignea, pentru că a fost unul dintre profesorii care s-au străduit să ne înveţe şi altceva decât ne învăţa, în mod obişnuit, şcoala. Mi-aduc aminte că doamna Lupu a fost cea care ne-a pus pentru prima dată să ascultăm muzică simfonică în cămin. (Mai ascultasem la şcoala generală, la ora de muzică, dar bietul absolvent de Conservator îşi luase repede tălpăşiţa, după ce a consumat toată creta şi toate caietele aruncând cu ele în noi.) Janette a venit o dată la internat, ne-a adunat într-o sală de clasă şi, după ce ne-a făcut o scurtă teorie şi ne-a învăţat cum se ascultă muzica simfonică (atât cât puteam pricepe noi, nişte informaticieni, însă dornici de altceva, adeseori), ne-a pus la un pick-up piesa ”Vltava” de Bedřich Smetana. Am uitat foarte multe întâmplări din tinereţe, dar pe aceasta o am vie în memorie şi acum, fie poate şi numai pentru că muzica aceea m-a impresionat, că m-a dus într-o altă dimensiune decât muzica obişnuită.

La grupul satiric eram şase: trei fete din clasa mea şi trei băieţi din trei clase diferite, altele decât a noastră. Ce păcat că n-am păstrat textele! Erau texte pe care ni le compuseserăm noi, punând fiecare câte-o idee, ştergând, modificând, adăugând. Doamna Janette ne studia şi ne îndruma numai în ce priveşte interpretarea. Ştiu că unul dintre texte era o parodie după Meşterul Manole, adaptată preocupărilor şcolare, în care ”meșterii”  ajunseseră la concluzia că pentru a le rezista nu ştiu ce construcţie, era musai să zidească un profesor (pe post de Ană). După ce-am terminat una dintre reprezentaţii, domnul profesor de română Ion Voicu ne-a întrebat: ”Aşa-i că profesorul acela zidit eram eu?” Cum îl simpatizam, ca mai toţi colegii mei, mă reped să-l liniştesc, să nu creadă cumva că l-am zidit, folosindu-mă, în argumentaţia mea, de text: ”Nuuu, nici vorbă, cum să fiţi dumneavoastră, că acela din text era tânăr!” Bietul domn Voicu, care nu cred să fi avut mai mult de 40 de ani pe atunci, cred c-ar fi preferat să rămână neliniştit, cu impresia că tocmai ce fusese prins între ziduri, decât să-i fi dat eu, atenta şi eleganta – cu măciuca bătrâneţii în cap. Ei, dar cine nu-şi aminteşte de faptul că, la 16-17 ani, cei de 35 îţi par bătrâni! Când ajungi pe la 50, îţi mai revizuieşti (ţi-o revizuieşti bine!) atitudinea.

Slobozia, 13 noiembrie 2015

Bedřich Smetana, Poemul simfonic ”Vltava” (din ciclul ”Patria mea”), Orchestra de Cameră a Europei, dirijor: Nikolaus Harnoncourt, 2010

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.