”Amărăciuni din epoca de aur (5)” de Florentina Loredana Dalian

498
Florentina Loredana Dalian examene rubrica leviathan.ro

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roCursurile 

Uite ce face omul când n-are ce face și nici inspirație nu-i vine: scotocește prin lucrurile vechi, pune ordine în cele deja ordonate și, evident, își amintește.

Într-o cutie, dau de câteva caiete studențești îngălbenite, din vremea de demult a studenției mele. Le răsfoiesc și mă uimesc nu de cât am putut să scriu (zeci de caiete, mii de pagini), nici de cât am putut să învăț și mai ales ce, cât de faptul că luam cursuri atât de complete și îngrijite, pe când profesorii vorbeau câte două ore continuu, fără pauză. Cine se putea ține după ei bine, cine nu, nu. Probabil e de neînțeles pentru studenții de azi care au la dispoziție atâtea surse de informare, plus tehnica ajutătoare la îndemână. Dar, la vremea aceea (zic de anii 1987–1992), singura șansă ca să poți învăța pentru examene erau cursurile bine scrise. Nu prea aveam cărți după care să învățăm, nici vorbă de copiatoare, imprimante, calculatoare etc. Când mai era câte un curs litografiat, ne băteam pe el și-l achiziționam de la colegii mai mari cu prețul bursei pe un semestru.

Șansa mea era că luam cursuri bune (n-am putut niciodată să învăț după cursurile altora). Scriam repede și cu multe prescurtări (și muuult! atât de mult, încât toată facultatea nu mi-a trecut umflătura pe care o făcusem la arătătorul mâinii drepte, pe care-l înțepam cu unghia degetului mare când țineam condeiul). La un moment dat, găsisem prin casă o carte de stenografie din care învățasem câteva semne, pe care le foloseam des, spre disperarea celor care împrumutau cursurile mele să învețe după ele.

Era moda cursurilor la indigou. Care era mai leneș și absenta, te ruga să-i iei și lui cursul. Asta mă scotea din sărite (am luat prea puține astfel, mă enerva să stau să așez foile cu indigoul între ele, n-aveam timp de așa ceva, pierdeam informații importante). Prea puțini erau aceia care-și permiteau să asiste la cursuri fără să scrie. La noi în grupă, era unul singur, iordanian din Palestina (așa se prezentase el). Oricum venea rar, dar examenele le trecea (era politică de stat). Nu învăța nimic și se baza pe copiuțe și pe memoria vizuală. Odată, când l-am văzut scriind de zor în timpul unui curs, la pauză, am tras cu ochiul să văd ce scrisese. Pe mai multe foi erau măzgălite floricele și inimioare, printre care tronau, îngroșat, declarații de dragoste: ”Palestina, te iubesc!” Asta da dragoste de țară! Din păcate (sau din fericire), pe noi, românii, nu ne-ar fi trecut nimeni clasa dacă ne prezentam la examen cu sentimentul patriotic, în loc de lecția învățată.

Pe Mahmoun l-am văzut o singură dată pus în dificultate, la un examen de fenomene de transfer, unde profesorul părea că nu mai poate de politica de partid și de stat. Ori poate, dacă tot știa că trebuie să-l treacă pe NV, măcar se răzbuna, făcându-i zile fripte. Cum ziceam, Mahmoun avea o memorie vizuală excelentă și era expert în copiuțe (altfel, se mira sincer: ”Nu înțeleg cum puteți voi să învățați atâta?!”). Dar, oricâtă memorie vizuală ai avea, ingineria se bazează pe logică și e suficient să greșești o săgeată (un sens) pentru ca toată șandramaua să ți se dărâme. Înșirase Mahmoun o instalație pe două table și era mândru de el. Profesorul scotea la tablă câte trei o dată (majoritatea examenelor erau orale sau și scris și oral), făcea simultan, trecea pe la fiecare, îți mai punea o întrebare, te lăsa să te gândești, apoi revenea, era ca un titirez între noi. Da’ aia de ce-i așa, da’ ailaltă de ce nu, dar dacă ar fi fost altfel… era tot o indiscreție. Când ajunge la Mahmoun, aruncă o privire pe tablă și-i zice: ”Nu funcționează. Șterge și fă din nou!” Șterge el cu infinită răbdare, desenează iar, bineînțeles tot greșit. Trece iar profesorul (și ăsta avea răbdare cât cuprinde!): ”Șterge și fă din nou! Nici asta nu funcționează”. Și tot așa de vreo trei, patru ori, până își pierde Mahmoun răbdarea și numai ce-l vedem aruncând creta la tablă, indignându-se: ”Dar Daciile voastre funcționează? Că întorci cheia, face brrr, brrr, brrr și se oprește. Și asta-i pe tablă!” (Știa el ce știa. Străinii erau dintre favorizații sorții, care își permiteau să închirieze mașini, d-alea cu 12 B…, lucru la care noi nici măcar nu visam). Profesorul, impasibil, nu s-a lăsat mai prejos: ”Mahmoun, dacă Daciile noastre nu funcționează, e pentru că ele sunt construite de cei ca tine. Șterge și desenează din nou! N-ai să pleci de aici până nu faci nenorocita aia de instalație să funcționeze!” Nu mai știu cum s-a terminat meciul lor, cine pe cine a învins. Eu mi-am luat fericită carnetul, cu nota 7 parcă, o notă de vis, având în vedere că la examenul acela jumătate picau, și am ieșit victorioasă din ”câmpul de luptă”.

Din păcate, puțini au fost profesorii care nu puneau accent pe toceală, care ne lăsau chiar cu notițele în față, pe care nu-i interesa ce ai învățat tu, mai mult sau mai puțin pe de rost, ci important era ce ai înțeles tu din ce ai învățat și ce răspundeai la întrebările deștepte pe care ți le puneau, obligându-te să gândești.

Doamne, cât am mai putut să scriu la viața mea! Să îndrăznească cineva să-mi spună că nu sunt scriitoare!

Slobozia, 2 decembrie 2017

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.