Să-mi fie cu iertare că am furat titlul acestui Decupaj de la interviul cu Valeriu Râpeanu, luat de Pușa Roth, apărut în revista „Leviathan”, pe care l-am citit cu mult interes și care mi-a răscolit amintirile ce stăteau frumos ascunse în sertarele inimii. Adevărul este că mi-a venit în ajutor, căci de ceva timp tot mă gândeam ce titlu să găsesc pentru cele ce doream deja să scriu. Culesesem câteva momente din noianul amintirilor legate de oameni de cultură pe care i-am cunoscut, i-am intervievat, cu intenția de a le povesti, retrăindu-le plină de emoții, după zeci de ani. Momente deosebite pentru mine. Republicarea unor interviuri în paginile revistei „Leviathan” mi-au oferit prilejul de a mă reîntâlni cu toți acești oameni de seamă din lumea artelor și culturii românești, azi aproape uitați, amintiri-poveste, rămase peste 40 de ani acoperite de mantia timpului. Dar, iată că vin momente, răsfoind manuscrisele și recitind interviurile, când totul devine viu, apropiat și parcă încep chiar să palpit alături de reporterul emoționat de atunci. Multe s-au pierdut, din păcate, dar cele găsite și răsfoite cu emoție mi-au redeschis bucuria de a le citi, reciti, retrăi, de a răsfoi paginile îngălbenite cu drag. Așa s-au desprins câteva momente care mă însoțesc de la un timp… dar nu reușeam să le adun sub un titlu potrivit ca să le pot povesti mai departe. Așadar, după citirea interviului mai sus amintit, am găsit și rezolvarea dilemei în care mă aflam, găsind titlul cel mai potrivit rândurilor de față. Așa că, acum, mă pot pune la treabă și să opresc șirul gândurilor ce bat deja neliniștite la tâmpla inimi mele scriindu-le, căci și ele sunt nerăbdătoare să iasă la iveală din cutia vremurilor de odinioară, a amintirilor devenite poveste și să prindă iar viață sub lumina veiozei aprinse și, mai ales, sorbind din cerneala literei scrise, înviorându-se.
După câteva zile reci, cu ploi și vânturi puternice, aduse la început de iulie de o vijelie, ce purta numele de Poly (iată că și vijeliile au nume, nu numai amintirile!) a revenit căldura, cu care ne încălzise iunie înainte de a pleca la odihnă în lumea anotimpurilor. În acele zile reci, zgribulită și supărată pe vara care mă dezamăgea, nu am mai avut chef de nicio poveste. Parcă le uitasem. Tocmai înfloriseră teii și îmi plăcea să stau seara pe balcon și să mă las învăluită până aproape de crăpatul zorilor de parfumul florilor, croșetându-mi gândurile în macrameuri fine. Era o bucurie pe care mi-o dăruia natura aproape seară de seară, iar amintiriie, momentele de viață ce mă înconjurau, în dansul aducerilor aminte, îmi șopteau tandru: amintirile au și parfum, nu numai nume!… Și, cu adevărat, aproape fiecare adiere de vânt îmi răscolea acele momente parfumate, îmi aminteau de Copoul din Iași și de teiul lui Eminescu, și de zilele petrecute cândva, demult, acolo, dar și de acele dulci momente din viață petrecute cândva, undeva, cu cineva, pe o bancă, într-un parc, sub coroana unui tei înflorit, de parcă și îmbrățișările purtau dulceața parfumată a florilor de tei, chiar și săruturile. „Ah, de-aș putea să te iubesc fără amintiri!/ Cin’ ne-ar mai ști între-atâtea neștiri?” (Nichita Stănescu, Cântec pentru crăpatul zorilor.)
Cu adevărat, amintirile păstrează și poartă peste ani, uneori, dulceața parfumată a acelor momente de neuitat, a iubirilor, îmbrățișărilor în nopțile senine, momente care-ți fac viața acum mai frumoasă, retrăindu-le nostalgic. Oh, Doamne!, ajung iar la cele spuse de marele poet Nichita: „dovada că nu pot trăi numai acum sunt amintirile mele toate”…
Mă aflu acum în lumea amintirilor, pe care le păstrez cu atâta iubire, ani și ani, fără să-mi simt inima încărcată de greutatea lor, de parfumul lor, de muzica glasurilor și a șoaptelor de odinioară ce le însoțesc. Știu, în viață sunt drumuri pe care le parcurgi numai cu un singur bagaj: inima. Nu-mi pare rău că a fost așa, am învățat de la ea că este bine să aduni în viață momente, nu obiecte. Am învățat ca momentele încărcate de emoții să le păstrez, cele pline de durere să le uit și să le spăl cu lacrimi triste, iar obiectele să le dăruiesc… Ce frumos a scris Marin Preda: „Puțini oameni au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume plină de măști și suflete goale. Sunt puține lacrimi sincere pe pământ.” Tocmai de aceea mă opresc la un moment plin de emoții pentru mine, petrecut prin anii 1981, pe care l-am trăit ca tânăr reporter, în căutarea clipelor frumoase, pe care să-l retrăiesc acum alături de voi, cititorii mei, și care să umple inima și palmele de emoți. Le retrăiesc acum, de parcă ar fi fost ieri sau alaltăieri, petrecute peste timp și păstrate cu o aceeași emoție până azi. Era în anul Centenarului Bacovia, când urmăream cam toate evenimentele deosebite legate de comemorarea și sărbătorirea unui poet ale cărui versuri le citeam și le iubeam. Articolul a apărut în revista „Flacăra” sub titlul Portret interior și se alătură amintirilor mele care au nume. De astă dată, numele este: Bacovia. Așadar, vă chem alături de mine să retrăim momentul și să „pășim odată cu liniștea în sala expoziției omagiale deschisă la Muzeul Literaturii Române din Capitală cu prilejul Centenarului Bacovia. Nimic din fastul unei expoziții jubiliare. Aici nu te înconjoară decât liniștea de plumb a slovelor. O liniște grea, profundă, care te obligă la meditație. Fiecare rând scris de mâna poetului și pus sub jetul de lumină al expoziției retrăiește în inima privitorului. Fiecare exponat așezat sub sticla vitrinelor ne dezvăluie clipe din munca aceluia care a căutat și a găsit cele mai neasemuite metafore ale durerii. De altfel, expoziția însăși este o metaforă. O metaforă vie a muncii și-a căutărilor poetice ale lui Bacovia. Odată cu primii pași, suntem întâmpinați de slova bacoviană. Manuscrisele sale devin mărturie și crez deopotrivă. Le parcurgem cu emoție: «Aici sunt eu/ Un solitar/ Ce-a râs amar/ Și-a plâns mereu// Cu-al meu aspect/ Făcea să mor/ Căci tuturor/ Păream suspect». (Epitaf, apărut în «Astra», 1904). Cuvintele scrise atunci ne însoțesc pretutindeni, de parcă ni le-ar fi șoptit acum însuși poetul. Emoționantă confesiune! Glasului său i se alătură și alte glasuri, ale acelora ce i-au fost în preajmă. Expoziția metaforă, închinată memoriei lui Bacovia adună – lângă slova bacoviană – acele mărturii scrise de oameni de artă și cultură, critici, poeți, prieteni ai poeziei și omului Bacovia. Manuscrise, fotografii, cărți, cu sau fără autografe. Putem citi câteva rânduri din revista «Astra» de la Iași, revistă în care și-a publicat o mare parte a versurilor sale, ce, mai târziu, au fost cuprinse în volumul Plumb, editat de Ion Pillat. Este punctat apoi momentul întâlnirii lui Bacovia cu Macedonski, moment de largă reverberație în viața literară a timpului. Cel care îl remarcă, după Macedonski, este Ion Vinea, salutându-l într-un articol publicat în revista «Literatorul», al cărei director era Arghezi. În expoziție sunt prezente toate aceste semne de prețuire, culese din vechi publicații, la care se adaugă recentele volume monografice și eseistice semnate de Ion Caraion, Mihail Petroveanu și alții. Să nu uităm și momentul de viață al poetului petrecut cu cei doi buni prieteni care i-au fost, Cicerone Theodorescu și Eugen Jebeleanu.
Aflăm de la Constantin Brezu-Stoian, șef de secție la Muzeul Literaturii, care s-a ocupat de alcătuirea acestei expoziții, că pentru pregătirea ei s-a apelat la întreg fondul arhivistic de care dispune muzeul. S-a căutat să se exploateze toate documentele existente, evident cu o selecționare atentă, «dar fără să se fi eliminat nimic din manuscrisele poetului». Unele din confesiunile lui ne dezvăluie un Bacovia mai puțin știut, preocupat de sensul original al graiului românesc: «Deși am citit în tinerețe pe Rimbaud, Baudelaire, Jules Laforgue și alții, n-am simțit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă viață. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră.» Și, mai departe, luptătorul Bacovia, mesagerul suferințelor proletare: „Și noi, poeții, suntem până la urmă niște proletari și am fost supuși ca și ei, acelorași legi de aramă”, mărturisea el în anii când scria poemele cuprinse în volumul Scântei galbene. Este momentul întâlnirii cu N. D.Cocea și Neculuță, publiciști și poeți a căror orientare politică și-a spus cuvântul în universul poetic bacovian. Sunt relevante, între multele documente aflate aici, mențiunile critice despre poezia lui Bacovia semnate în «Universul literar» de Perpesicius, cum și rândurile scrise de Camil Petrescu din «Revista Fundațiilor», sau ale lui Mihai Beniuc, din ale cărui Mărturii critice, publicate în revista «Țară nouă», din 12 noiembrie,1939, spicuim: „Bacovia? Vor trece câteva generații încă până ce românii vor judeca, după meritul său real, pe acest mare poet. Unul dintre puținii, foarte puținii, scriitori români neconformiști, el este condamnat să treacă fără zgomot prin viața noastră socială.”
Părăsim expoziția, constituită ca un veritabil portret interior al poetului Bacovia. Autoportretul său – leitmotivul expoziției, de altfel – ne ațintește, peste veac, din arcade adânci, ca o magică viziune a înseși sentimentelor noastre despre Poezie.”
Pentru această reîntâlnire cu Bacovia mi-au fost deschise ușile și ferestrele casei, unde a trăit poetul, de către soția sa, poeta Agatha Grigorescu Bacovia. O reîntâlnire virtuală posibilă acum, când am răsfoit din nou, după zeci de ani, manuscrisele și paginile revistelor unde am publicat interviul cu poeta Agatha Grigorescu Bacovia, interviu ce va apărea în numărul 3/2023 al revistei culturale „Leviathan”. O impresionantă reîntâlnire, care mi-a dus pașii pe străzile unui București aproape uitat.
Închei, apelând la poezia lui Bacovia din 1929, intitulată Cu voi: „Mai bine singuratic și uitat,/ Pierdut să te retragi nepăsător,/ În țara asta plină de frumos,/ Mai bine singuratec și uitat./ /– O, genii întristate care mor/ În cerc barbar și fără sentiment,/ Prin asta ești celebră-n Orient/ O, țară tristă, plină de humor…”
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
