Valeriu Râpeanu: „Amintirile au nume” – interviu realizat de Pușa Roth

Duminică, 12 iunie 2022 a încetat din viață criticul și istoricul literar Valeriu Râpeanu.

Născut în 28 septembrie 1931, la Ploieștiori, Blejoi, jud. Prahova, Valeriu Râpeanu a urmat cursurile Liceului „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti (1942–1950) apoi ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1950–1954), secţia limba şi literatura română.

A susţinut doctoratul cu teza Nicolae Iorga – exeget al literaturii universale. Şi-a început cariera ca redactor la „Gazeta literară” (1954–1959), unde a şi debutat în 1954, apoi la „Luceafărul” (1959–1962). Până în 1969, a fost redactor şi redactor-şef adjunct al ziarului „Scînteia”, vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române (1970–1972), director al Editurii Eminescu (1972–1990). În învăţământul universitar şi-a început cariera ca lector la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” (1966–1969) apoi la Facultatea de Limba şi Literatura Română (1969–1970).

În 1991 ocupă postul de conferenţiar, devenind apoi şef de catedră la Facultatea de Filosofie – Jurnalistică de la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti. Paralel cu activitatea publicistică la „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „România literară”, „România liberă”, „Flacăra”, „Curierul naţional”, „Curierul naţional Magazin”, a colaborat la multe emisiuni de radio şi televiziune.

A participat la colocvii şi reuniuni ştiinţifice din ţară şi peste hotare cu comunicări privind epoci ale culturii române şi personalităţi ale vieţii spirituale româneşti (Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, Constantin Brăiloiu ş.a.). A publicat studii în reviste ştiinţifice din străinătate: „Maske und Kothurn” (Viena), „Rivista di etnografia” (Neapole), „Diogène” (Paris), „Cuadernos hispanoamericanos” (Madrid), „Balkan Studies” (Salonic) ş.a. A fost al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari. A fost distins cu numeroase premii, dintre care amintim: Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (1982) şi Premiul Asociaţiei Oamenilor de Teatru (1987).

Ca director al Editurii Eminescu, a iniţiat câteva colecţii de prestigiu: „Biblioteca de filosofie a culturii româneşti”, „Thalia”, „Biblioteca Eminescu”, cuprinzând nume şi opere fundamentale ale filosofiei, istoriografiei, sociologiei, artei teatrale şi muzicale româneşti. A elaborat mai multe ediţii critice de remarcabil nivel ştiinţific (în special din opera lui Nicolae Iorga, majoritatea în colaborare cu Sanda Râpeanu).

Volume publicate (selectiv): George Mihail Zamfirescu, Bucureşti, 1958; Alexandru Vlahuţă şi epoca sa, Bucureşti, 1965; Noi şi cei dinaintea noastră, Bucureşti, 1966; Călător pe două continente, Bucureşti, 1970; Interferenţe spirituale, Bucureşti, 1970; Pe drumurile tradiţiei, Cluj, 1973; Interpretări şi înţelesuri, Iaşi, 1975; Cultură şi istorie, I–III, Bucureşti, 1979–1989; Tărâmul unde nu ajungi niciodată, Bucureşti, 1982; Memoria şi fețele timpului, Bucureşti, 1983; Scriitori dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1986; N. Iorga. La Vie de l’histoire et l’histoire d’une vie, Bucureşti, 1989; N. Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Bucureşti, 1993; Nicolae Iorga, Bucureşti, 1994; Enescu. Contribuţii documentare. Reconstituiri. Interpretări Bucureşti, 1998; Orientări în cultura română modernă, Bucureşti, 1999; N. Iorga. 1940–1947, I – II, Bucureşti, 2001–2002.

Ediţii critice: Alexandru Vlahuţă, Scrieri alese, I–III, introd., edit., Bucureşti, 1963–1964; Panait Cerna, Floare şi genune, pref., edit., Bucureşti, 1968; Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, introd., edit., Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Oameni cari au fost, introd., edit., Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); ed. I–III, introd., edit., Galaţi, 1994–1997 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), O luptă literară, I–II, pref. edit., Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Pagini de critică literară, pref., edit., Bucureşti, 1993, Sfaturi pe întuneric, introd., edit., Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Supt trei regi. Istoria luptei pentru un ideal moral şi naţional, introd., edit., Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); George Mihail Zamfirescu, Teatru, Mărturii în contemporaneitate, I–II, introd., edit., Bucureşti, 1974, Pe drumuri depărtate, I–III, pref., edit., Bucureşti, 1987, Maidanul cu dragoste, I–II, pref., edit., Galaţi, 1993, Teatru, Bucureşti, 1996, Sfânta mare neruşinare, pref., edit., Bucureşti, 1998; Al. Kiriţescu, Gaiţele, pref., edit., Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Gaiţele şi alte piese de teatru, introd., edit., Bucureşti, 1986; Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, introd., edit., Bucureşti, 1980; Cella Delavrancea, Scrieri, Bucureşti, 1982, Dintr-un secol de viaţă, introd. edit., Bucureşti, 1987; Victor Ion Popa, Muşcata din fereastră, pref., edit., Bucureşti, 1984; Marcel Mihalovici, Amintiri despre Enescu, Brâncuşi şi alţi prieteni, traducere de Alice Mavrodin, pref., edit., Bucureşti, 1987; C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, pref. edit., Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); Hortensia Papadat-Bengescu, Ciclul familiei Hallipa, Bucureşti, 2001; I. L. Caragiale, Nuvele, Bucureşti, 2003; Perpessicius, Cărți noi. Cronici radiofonice 1929–1947, studiu introductiv, edit. (în colaborare cu Sanda Râpeanu), București, 2015.

Antologii: Dramaturgia română contemporană”, I–II, pref., edit., Bucureşti, 1964; „O antologie a dramaturgiei româneşti. 1944–1977, I–II, pref., edit., Bucureşti, 1978; N. Iorga. Opera, omul, prietenii, Bucureşti, 1992; De la Octavian Goga la George Bacovia. Poezie românească în primele două decenii ale secolului XX, Bucureşti, 2003.

Puşa Roth – Vom încerca, domnule Valeriu Râpeanu, ca împreună să desluşim destine, destinele unor oameni care şi-au lăsat amprenta asupra culturii române şi pe care dumneavoastră i-aţi cunoscut şi de la care noi, cei de astăzi, mai reţinem, poate, doar titlurile operelor. Să încercăm să-i readucem în actualitate, să-i reaşezăm în fotoliul de orchestră, în locul pe care îl ocupă de fapt. Sigur că, în acest spaţiu, vom încerca să-i provocăm pe contemporani, spre a-şi întoarce privirile şi sufletul, spre a redescoperi personalităţile despre care vom vorbi acum. Amintirea este cea mai importantă poartă prin care poţi pătrunde într-o lume, uneori pe nedrept uitată.

Valeriu Râpeanu – Vă mulţumesc pentru această oportunitate prin care putem evoca oameni mari ai culturii româneşti care, în nici un caz, nu trebuie să fie uitaţi.

P. R. – Vă propun să începem cu profesorul Ion Zamfirescu. L-aţi cunoscut.

V. R. – De profesorul Ion Zamfirescu, spun cu toată îndrăzneala ceea ce am repetat de nenumărate ori, m-a legat o strânsă prietenie. Mai mult decât atât, aş putea spune că mi-a fost un adevărat părinte spiritual. Am învăţat din faptul lui intelectual, am învăţat şi din pilda lui de viaţă. Fără îndoială, profesorul Ion Zamfirescu ne-a dat un exemplu de ceea ce înseamnă aplecarea asupra cărţii chiar în condiţii neprielnice de viaţă. Istoria universală a teatrului, în trei volume, a fost scrisă în condiţiile în care domnia sa era izgonit din învăţământul superior, când numele îi era interzis.

P. R. – La un moment dat, profesorul Ion Zamfirescu a mărturisit că a fost prigonit doar pentru simplul fapt de a fi fost profesorul de istorie al regelui Mihai.

V. R. – Atunci dumnealui s-a aplecat cu o îndârjire intelectuală extraordinară şi a scos această operă fundamentală a culturii româneşti, care a fost reeditată de Editura Aius. A avut un cult al trecutului şi aş vrea să spun aici că profesorul Ion Zamfirescu ne-a ajutat extraordinar în lupta pe care am dus-o pentru restituirea valorilor culturale româneşti. În anul 1994, la Vălenii de Munte, profesorul Ion Zamfirescu vorbea despre Victor Papacostea, istoricul care a suferit în închisoarea de la Sighet şi a murit în urma a ceea ce îndurase acolo. Există un document în acest sens, o mărturie a distinsului profesor, pe care doresc să-l prezentăm, aşa cum vom proceda, pe parcursul discuţiei noastre, şi cu alte documente. „Sunt bucuros şi emoţionat chiar, că am putut să evoc pe Victor Papacostea cu care am fost prieten, cu care am colaborat. Am colaborat pe linii intelectuale şi pe linii sufleteşti şi morale. Zic, sunt bucuros că l-am evocat aici, la Vălenii de Munte, într-o ambianţă de istorie, de gândire şi de simţire românească, dominată de umbra spirituală a lui Nicolae Iorga, pe el, pe Victor, care i-a fost un discipol în sensul autentic al cuvântului. Victor Papacostea, titularul catedrei de istorie a popoarelor balcanice la Facultatea de Istorie din Bucureşti, întemeietor al revistei de specialitate «Balcanii», un emisar prin cuvânt scris, prin cuvânt vorbit, al valorilor istorice în sensul lor, nu numai documentar, ci şi filosofic. Ei bine, prin toată acţiunea lui de balcanolog a înfăţişat lumii româneşti că Peninsula balcanică nu este, aşa cum se spune, butoiul de pulbere al lumii europene, că lumea balcanică nu este un ţinut exterior al continentului nostru. Că ideea, esenţa, valorile, intenţiile, istoriile, civilizaţiile europene nu se pot lipsi de ceea ce Balcanii au dat, ca o preluare a romanităţii în această parte răsăriteană a continentului nostru.”

P. R. – Deşi a plecat dintre noi la 94 de ani, a plecat prea devreme pentru că mai avea multe de spus în cultura românească.

V. R. – Fără îndoială. Şi ceea ce ne consolează, dacă pot spune aşa, este că acea carte a lui, Spiritualităţi româneşti, scrisă în anul 1941, a fost retipărită de Editura Vivaldi. Este o carte din care se poate înţelege ceea ce înseamnă structurile istorice ale culturii noastre.

P. R. – Ne-am propus, domnule Valeriu Râpeanu, să evocăm trei personalităţi ale culturii române, personalităţi pe care le-aţi cunoscut îndeaproape. Să începem cu cel care şi-a închinat viaţa operei lui Caragiale, Şerban Cioculescu. Vă leagă nişte amintiri deosebite de Şerban Cioculescu, unele chiar din ultima săptămână din viaţa acestuia.

V. R. – De Şerban Cioculescu mă leagă amintiri atât de numeroase, încât ne-ar trebui mult spaţiu să le cuprindem pe toate. Înainte de a fi editor, eram redactor la „Gazeta literară”, acolo unde l-am cunoscut pe Cioculescu. Între 1948 şi 1956, Şerban Cioculescu nu mai era nimic.

P. R. – În ce sens, domnule profesor?

V. R. – Era înlăturat din învăţământ, nu avea dreptul să scrie, adică să publice, nu i se putea cita numele, din cauza colaborării lui la ziarul „Dreptatea”, deşi Şerban Cioculescu a fost un om de stânga, un om cu vederi net democratice.

P. R. – Acesta era păcatul fundamental…

V. R. – Colabora la „Dreptatea”, împreună cu Vladimir Streinu, în anul 1947. În timpul studenţiei (am intrat la facultate în 1950), Dan Grigorescu i-a pomenit numele – aşa cum se face – citând dintr-o lucrare a lui Şerban Cioculescu (noi învăţam în facultate de la profesorii noştri, cum era Tudor Vianu, o anumită acribie ştiinţifică), fără nici un fel de calificativ. Trebuie să ştiţi că pontiful de atunci, Ion Vitner, a făcut o adevărată criză de nervi. A prelucrat acest caz. „Există un student, Dan Grigorescu, care şi-a permis să-1 citeze pe Şerban Cioculescu”. Numele lui făcea să explodeze vigilenţa. La un moment dat, prin 1956, s-a pus problema readucerii lui, solicitându-i-se să scrie la „Gazeta literară”. Aveam 25 de ani, eram redactor doar de doi ani şi am văzut că tuturor le e frică să vorbească cu Şerban Cioculescu. Eu am căutat în cartea de telefon să-i găsesc numărul, dar şi de acolo era şters. Cineva mi-a spus să-l caut la Barbu Cioculescu, unde am putut să vorbesc cu dumnealui. A venit apoi la „Gazeta literară”. În 1982 a vorbit la Adunarea academică, sărbătorea 80 de ani, ocazie cu care Cioculescu a afirmat că jumătate din opera sa în volum a fost publicată de mine. Până la moartea lui, în iunie 1988, am publicat 14 volume din opera sa, şi aceasta este una dintre marile mele mândrii de editor.Vorbeam despre o amintire legată de Şerban Cioculescu. Era în iunie, într-o vineri după-amiază, când m-a sunat nimeni altul decât profesorul Şerban Cioculescu. Deşi avea vocea stinsă, l-am recunoscut imediat. Mi-a spus că are gata volumul din seria Itinerar critic şi m-a rugat să trimit pe cineva a doua zi să ia manuscrisul, fiindcă el se va interna. Apoi m-a întrebat ce face soţia mea şi ne-a urat să rămânem mereu împreună şi să ne continuăm munca, dânsul scrisese despre ediţiile noastre Iorga. Apoi mi-a spus următorul lucru, de faţă fiind fiul său, Barbu Cioculescu: „Iar pe dumneata nu te-am apreciat ca pe un confrate mai tânăr, ci te-am iubit cu o dragoste filială, pentru că ai fost primul care, în momentul în care eram ostracizat, ai avut curajul să vii la mine”. A repetat cuvintele „dragoste filială”, a început să plângă şi mi-am dat seama că acesta era telefonul de adio. A doua zi, sâmbătă, fiul său 1-a internat în spital, iar peste opt zile, duminică pe la ora 15, domnul Barbu Cioculescu mi-a dat telefon ca să-mi spună că tatăl său a încetat din viaţă. Din foarte multele amintiri, aş vrea să reproducem un fragment dintr-un interviu pe care i l-am luat profesorului Cioculescu în ziua de 23 martie 1971. Pentru că în 1940 a tipărit Viaţa lui Caragiale iar întreaga lui viaţă i-a dedicat-o lui Caragiale, şi în acest interviu este vorba tot despre Caragiale. Dar să reproducem această înregistrare din martie 1971, din care vom afla cum a devenit Şerban Cioculescu continuatorul ediţiei Zarifopol. Înregistrarea a fost făcută la Academia Română, în acea vreme Şerban Cioculescu fiind director al Bibliotecii Academiei Române.

„Şerban Cioculescu – Cred că întâi m-a tras aţa către el, ca să vă spun o vorbă românească, în locul conceptului arid de afinitate electivă sau de afinităţi elective. Adică, spiritul umorului îl aveam şi eu latent. Pot să spun că opera lui Caragiale mi l-a deşteptat şi mi l-a ascuţit. În viaţă, ceea ce m-a susţinut totdeauna a fost umorul şi ceasurile rele, hazul de necaz pe care l-am făcut şi care cred că e o moştenire caragialescă.

V. R. – Şi o constantă a operei lui Caragiale.

Ş. C. – E o constantă, fără îndoială. Gândiţi-vă la Ion al lui, la partea poetului, la bucăţile lui simbolice, în care el, pe lângă Ion, s-a arătat pe el însuşi în dosul acestui simbol. M-aş gândi mai curând la eroul lui sucit, «Cănuţă, om sucit».

V. R. – O bucată atât de modernă. Există în opera lui Caragiale ideea aceasta de contratimp.

Ş. C. – Fără îndoială, eu cred chiar că ideea conducătoare a operei lui este cea a destinului în contratimp. Viaţa în contratimp este şi tâlcul bucăţilor «Două lozuri», «În vreme de război» şi al atâtor altora, destinul omului ţinând de o clipă. Şi clipa aceea este nefavorabilă.

V. R. – Este o constantă a operei lui Caragiale şi ceea ce îl face pe el, cred, un precursor al literaturii moderne. Când aţi început propriu-zis editarea operei lui Caragiale, după Zarifopol?

Ş. C. – Imediat după moartea lui Zarifopol, pentru că se întâmplase cu puţine zile, ba chiar în ajunul morţii lui, ca fratele meu să-1 întrebe când apare volumul IV, iar el să-i răspundă: «Domnule Radu, volumul IV o să-l facă domnul Şerban». Şi atunci fratele meu, surprins, pentru că în toată seara aceea, la cafeneaua respectivă, Zarifopol întreţinuse pe toţi cu spiritul său scăpărător, şampanizant, i-a spus: «Nu se poate, maestre, dumneata eşti un om tânăr, un om în plină putere». Avea 51 de ani.”

P. R. – Nu putem trece aşa de uşor peste Caragiale, domnule profesor Râpeanu. Anul acesta s-au împlinit 156 de ani de la nașterea sa. În acest context, aş dori să evocăm o altă personalitate: pe Sică Alexandrescu, pe care ştiu că l-aţi cunoscut.

V. R. – Pe Sică Alexandrescu l-am aplaudat întâi. Generaţia noastră este formată la şcoala lui. Eram student în anul 1950 şi dejucam vigilenţa cerberilor de la Teatrul Naţional, intrând mai mult fără să plătim. Vedeam comediile lui Caragiale puse în scenă de Sică Alexandrescu. N-aş putea să vă spun de câte ori le-am văzut, însă, sigur, de foarte multe ori. Important nu era că le-am văzut a zecea oară, ci din nou. De fiecare dată aveam impresia că asistăm la o premieră. Acestea rămân pietrele de temelie ale interpretării lui Caragiale. Că, după aceea, au venit alte interpretări, unele mai bune, altele mai puţin bune, altele de-a dreptul eşuate, aceasta este istoria teatrului. Dar interpretările echipei Sică Alexandrescu sunt de referinţă. Sigur că ne-am cunoscut. Era foarte simpatic. L-am cunoscut pentru că i-am publicat la Editura Eminescu, în colecţia „Masca”, volumul Prietenul meu de drum, tutunul. Venea des la editură, chiar înainte de a pleca în călătoria aceea, în Franţa, unde a şi încetat din viaţă. Sunt dator să spun un lucru. Eram în Ana Ipătescu nr. 39 şi l-am auzit zicând că cel mai important om de teatru român contemporan este Liviu Ciulei, pentru că este un om de teatru complet: regizor, actor, decorator. El vede teatrul în toate structurile lui. Este aproape o mărturie testamentară, pe care sunt obligat s-o aduc la cunoştinţă.

P. R. – Domnule profesor, vă invit să vorbim şi despre muzică, ştiind că sunteţi un mare meloman, un împătimit de muzică.

V. R. – Da, aşa este. Ne-am întâlnit de foarte multe ori în sala de concerte şi aproape că formăm, cei care ne întâlnim acolo, o adevărată comunitate. Eu am avut, dacă vreţi, un vis în viaţă. Sunt născut într-o comună de lângă Ploieşti, Ploieştiori. Am copilărit acolo, apoi la Ploieşti, unde am făcut Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel”. Seara, ascultam muzică la radio. Tatăl meu era învăţător şi, din toată sărăcia – pentru că învăţătorii erau săraci şi atunci, şi acum – a cumpărat, în rate, un aparat de radio, la care auzeam: „Transmitem din sala Ateneului Român…” Eram copil atunci, apoi elev şi mă gândeam dacă voi ajunge vreodată să fiu şi eu printre fericiţii de acolo. Acest vis mi s-a împlinit, este unul dintre visele frumoase căruia i-am rămas credincios. Am avut posibilitatea să cunosc mulţi muzicieni, mulţi dintre ei sunt astăzi printre noi, alţii nu mai sunt. Ca şi în teatru, astăzi bântuie şi în muzică un fel de snobism. Noi nu mai înţelegem nimic dacă nu ne raportăm la străini.

Trebuie să ştiţi că generaţia mea a învăţat ce este teatrul, ce înseamnă muzica, aici, în ţară. În ciuda condiţiilor extrem de neprielnice, sociale şi politice, au existat mari artişti, care s-au ridicat la cote mondiale şi aş da un singur exemplu, acum neputând vorbi despre toţi. Îi ascultăm acum, de exemplu, pe Dieter Fischer-Dieskau, care este un mare cântăreţ, sau pe Elisabeth Schwarzkopf, dar noi am învăţat ce este şi cum se cântă un lied, de la Nicolae Secăreanu. Recitalurile lui de lieduri la Sala Dalles din Bucureşti, la Ateneu, la Operă erau adevărate sărbători. Nu cred că din 1950, de când am venit în Bucureşti, am lipsit la vreunul dintre recitalurile sau concertele lui. Mai târziu, m-a onorat dându-mi un interviu care s-a publicat, cred, în „Magazin” şi apoi a fost difuzat şi la Radio. Era un bărbat înalt, frumos, dar nu frumos în sensul comun, avea unele trăsături pregnante, avea mâinile lungi. Când ni-l amintim, vedem desfăşurarea mâinilor lui, îi vedem expresia feţei, cum închidea şi deschidea ochii. Era extraordinar. Avea o dicţie perfectă. El a imprimat în cântul românesc o direcţie bine stabilită, el este un reper peren.

P. R. – O altă personalitate pe care aş dori să o evocăm, este Vladimir Streinu. Pentru că l-aţi cunoscut bine, să încercăm să punctăm câteva date din existenţa dumneavoastră comună.

V. R. – Cu Vladimir Streinu s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi cu Şerban Cioculescu. A fost un democrat care nu a cedat nici uneia dintre extremele politice dintre cele două războaie. El se situa net împotriva extremei drepte cu toate ramificaţiile ei, chiar şi literare. Dar pentru faptul că a scris la „Dreptatea”, i s-a interzis să mai publice. Multă vreme, el a fost paznic la expoziţiile acelea, din ceea ce se numea Parcul de cultură şi odihnă „I. V. Stalin”. Vă închipuiţi că a trebuit să-şi vândă din cărţi ca să poată trăi, ca să poată traversa această situaţie tragică. Eu l-am cunoscut în 1959, când i se permisese să revină în viaţa culturală şi era redactor la revista „Luceafărul”. Era un om de o extremă politeţe, un om extraordinar de bine crescut. Se purta cu noi, care aveam 27-28 de ani, ca şi cum am fi fost nişte confraţi. Dar, într-o bună zi nu a mai venit. Am dat un telefon şi am înţeles că fusese arestat. A stat la închisoare din 1959 până în 1962…

P. R. – Pentru care vină?

V. R. – Vină în ghilimele, bineînţeles. O găsiţi în cartea lui Stelian Tănase, Anatomia unei negaţii, adică procesul acela cu Noica şi cu atâţia alţii, acuzaţi de vini imaginare. Vladimir Streinu era bolnav de plămâni, iar cei trei ani de închisoare nu au făcut decât să-i agraveze boala. Când l-am revăzut, ieşise doar de două-trei zile din închisoare. Venise la Tudor Vianu, care era directorul Bibliotecii Academiei, şi în momentul acela aproape că era de nerecunoscut. A început să lucreze din nou cu aceeaşi tenacitate, cu aceeaşi intensitate. A fost chemat la catedră, apoi i s-a dat funcţia de director al Editurii Univers, funcţie care nu era onorifică pentru literatura universală. Am schimbat foarte multe idei cu el, era un om care îşi măsura foarte bine cuvintele, era un om căruia nu îi plăceau discuţiile care să nu aibă un anumit nivel intelectual. Tot ce îţi comunica, îţi comunica de la un anumit grad de intelectualitate în sus. Toate suferinţele prin care trecuse, ca şi în cazul lui Şerban Cioculescu, le privea nu cu seninătate, pentru că nu te poţi desprinde de ele, ci căuta să le uite, în sensul în care te apuci din nou de lucru şi birui nedreptatea care ţi s-a făcut, prin scrisul tău, prin prezenţa ta intelectuală. A fost un colaborator al Radioului şi cu această ocazie aş vrea să-l omagiez pe Iulius Ţundrea, multă vreme directorul emisiunilor culturale, căruia i se datorează Fonoteca de aur. A fost un om devotat acestor personalităţi şi mulţi dintre ei au fost chemaţi la Radio, tot timpul. Am pregătit o mărturie a lui Vladimir Streinu despre Eugen Lovinescu, o mărturie rostită la împlinirea a 50 de ani de la apariţia revistei „Sburătorul”: „În timpul tinereţii noastre celei mai împodobite cu plăcerea de a-i necăji pe cei vârstnici, tinereţe pe care fiecare am avut-o, eu însumi am fost pătruns, fără să simt, frecventând pe E. Lovinescu, de lecţia unei foarte curate dezinteresări, a unei aproape inexplicabile seninătăţi. Sunt sigur că, în momentul acesta, tot ceea ce voi putea face până la sfârşitul carierei mele de critic literar, se va întemeia, chiar dacă nu se va vedea dintr-odată, pe fundamentele aşternute în conştiinţa mea de îndoitul exemplu al vieţii şi al carierei lui E. Lovinescu. Exemplu său este, în felul lui, unic. Dar exemplaritatea vieţii sale nu este de natura efectului estetic al tragediilor. Nimic mai străin de luminoasa conştiinţă a lui Lovinescu decât acel presupus catharsis, care se bănuie a se fi produs cândva, în această existenţă, pentru a o limpezi până la transfigurare. Exemplul vieţii sale şi al operei lui, realizat în afara şi mai presus de orice situaţie socială, a hotărât încă o dată, pe mai toţi criticii, în interior, să îi refacă experienţa.”

P. R. – Amintirea este cea mai importantă poartă prin care poţi pătrunde într-o lume, uneori pe nedrept uitată. Mă gândeam acum în mod special la Zaharia Stancu, pe care l-aţi cunoscut, de altfel, foarte bine.

V. R. – Da. În 1954, înainte de a termina cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, George Macovescu, care era şi profesor la facultate, redactor-şef adjunct la „Gazeta literară”, a venit şi m-a întrebat dacă vreau să lucrez la această revistă. Revista ajunsese la numărul 10. Macovescu mi-a spus că, înainte de a mă propune, ar dori să afle şi părerea lui Tudor Vianu. După aceea, m-a invitat într-o seară să merg la gazetă, unde din întâmplare, se afla şi Zaharia Stancu. Un bărbat înalt, frumos, avea 52 de ani şi îşi trăgea piciorul. Era ceea ce se numeşte un bărbat impozant. Era vară, avea o cămaşă cu mâneci scurte, chiar vroia să pară tânăr. Mi-a întins mâna şi s-a recomandat, iar eu aproape că am paralizat de emoţie. Vă închipuiţi că patru ani am fost zi de zi alături de Zaharia Stancu? O vreme am fost secretar de redacţie şi aşteptam semnalele de la Direcţia presei (cenzură), care voia să ne transmită indicaţii, nouă, celor mai tineri. Iar noi îl dădeam la telefon pe Stancu, care ducea nişte lupte îngrozitoare pentru a salva paginile „Gazetei literare” de la cenzurarea lor. Şi reuşea. Lua telefonul şi spunea: „La telefon e Zaharia Stancu”. După ce afla care sunt obiecţiile, atunci el întreba: „Cum te numeşti dumneata? Câte cărţi ai scris dumneata?” Bineînţeles că interlocutorul nu scrisese nici o carte. „Ştii câte cărţi am scris eu, Zaharia Stancu? Cum îndrăzneşti dumneata să îmi spui mie ce trebuie să scot din «Gazeta literară»? Cum îndrăzneşti dumneata să îmi spui mie, după atâţia ani de scris, să îmi spui că va trebui scrisă altfel? Cum îndrăzneşti dumneata să faci observaţii redactorilor mei?” El era întotdeauna solidar cu noi, cei tineri. Se spune că Zaharia Stancu a avut un rol important numai în perioada în care a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, din 1967 până la moarte, în 1974. Nu, nu este aşa. La Teatrul Naţional, la „Gazeta Literară” (care a apărut în 1954 pe un pustiu ideologic; „Contemporanul”, în formula George Ivaşcu, a apărut cu un an mai târziu), a luptat şi a adus oameni tineri. Ţin minte că cineva i-a dat odată poeziile lui Romulus Vulpescu. S-a dus în camera vecină, le-a citit şi după 10 minute, un sfert de oră, a venit (semna Z. S.) şi a spus: „Pagina întâi”. Romulus Vulpescu publicase pe ici, pe colo, iar Zaharia Stancu a avut curajul să-1 tipărească. Câţi nu au debutat cu ajutorul lui? Am o strângere de inimă când văd că Zaharia Stancu nu numai că este uitat, dar este şi denigrat. Fără îndoială că el a făcut ceea ce i se reproşează, dar numai pentru a apăra drepturile scriitorimii române. S-a sacrificat pe sine şi cu bună ştiinţă pregătea orice ofensivă, publicând un articol, două pe placul puterii de atunci. El le scria, el le semna. Dar a făcut acest lucru pentru a apăra literatura română, şi nu un scriitor sau altul.

P. R. – Profesorul Alexandru Balaci făcea aceeaşi mărturisire, ca şi dvs., considerându-l pe Zaharia Stancu un om de sacrificiu.

V. R. – În 1972 a avut un atac cerebral dar, în momentele cheie, venea la Uniunea Scriitorilor. Au fost câteva momente delicate legate de Legea dreptului de autor. De aceea a vrut ca toate obiecţiile noastre să aibă şi semnătura lui. Putea să facă atunci un spasm cerebral în faţa noastră, iar medicii erau înspăimântaţi de ceea ce se întâmpla. Aceasta este adevărata faţă a lui Zaharia Stancu. Vă propun să reproducem un fragment din volumul Confesiuni, în care Zaharia Stancu povesteşte, cu mult farmec, începuturile vieţii sale bucureştene: „Venisem în Bucureşti în 1922, pe la începutul lui martie. Vara o petrecusem într-o colonie şcolară, pe ţărmul aproape pustiu al mării, la Eforie. Toamna, găsind de lucru după-amiaza, ceea ce îmi asigura existenţa, mă înscrisesem la Liceul «Titu Maiorescu», care îşi avea sediul pe Calea Rahovei. Directorul liceului era profesorul universitar Ion Rădulescu Pogoneanu. Uneori mă duceam la cursuri, învăţam destul de bine, alteori, atras de prieteniile literare pe care le legasem cu unii sau cu alţii dintre tinerii începători, mai lipseam. Într-o vineri după-amiază, aveam nişte ore suplimentare la limba latină cu profesorul Hildenbrandt Frollo. Oare îşi mai reaminteşte cineva de interesantele sale versuri originale sau de excelentele traduceri pe care le făcea, din marii poeţi ai lumii? Profesorul Frollo se îmbolnăvise şi n-a venit la şcoală. De altfel, a murit în chiar cursul acelei ierni. Era un bărbat înalt, slab, osos, purta ochelari şi nu l-am văzut niciodată îmbrăcat decât în haine închise. Avea o voce plăcută, caldă şi se purta blajin cu elevii, chiar atunci când îi certa. «De ce nu învăţaţi, domnilor, latina? Cum de nu vă place, domnilor, latina? Ascultaţi cum sună latina lui Horaţiu.» Se aprindea şi declama ca un actor de mare clasă.”

P. R. – Domnule Valeriu Râpeanu, o mare parte a activităţii dvs. aţi dedicat-o Radioului public, iar o perioadă aţi fost chiar vicepreşedinte al acestei instituţii.

V. R. – Aveţi dreptate. Din 1954, de când am devenit colaborator al Radioului, am avut o prezenţă continuă. Doi ani, între 1970 şi 1972, am fost şi vicepreşedinte al acestei instituţii, pentru problemele culturale. Nu am plecat din voia mea, ci din dorinţa cuiva foarte mare. Atunci era Radioteleviziunea şi mi-am concentrat atenţia pe teatru, la Televiziune, unde s-au realizat lucruri extraordinare. Am avut doi colaboratori foarte apropiaţi şi de foarte bună calitate, Nicolae Popescu şi Dinu Săraru. La Radio, mi-am concentrat atenţia asupra problemelor literare, la care Iulius Ţundrea m-a ajutat extraordinar de mult, dar şi asupra celor muzicale, unde era o echipă de cea mai bună calitate, nu la conducere, ci la nivelul redactorilor. Am avut în vedere şi Orchestra simfonică a Radioteleviziunii Române, care a avut momente ieşite din comun. Acolo era concert-maestru Radu Zvorişteanu, un om competent, un mare talent, un intelectual, care ştia să aprecieze prezenţa unor dirijori ca Igor Markevitch şi Antonio de Almeida, a unor solişti precum Monique Haas şi alţii. Sigur, eu am vrut să rămân consecvent şi să ofer unui dirijor român de la Cluj posibilitatea unei confruntări cu publicul bucureştean, dar şi cu critica. M-am sfătuit cu doi eminenţi compozitori, Pascal Bentoiu şi Theodor Grigoriu, şi l-am chemat pe Erich Bergel de la Cluj, încredinţându-i un ciclu de concerte Bruckner – Mozart. Trei joi la rând, într-o stagiune, alte trei în următoarea, s-au cântat şase simfonii de Bruckner. A fost o explozie de mânie la un anumit nivel, pentru că se bănuia care era rezultatul şi într-adevăr a fost mult peste aşteptările noastre. Bergel, care din păcate a murit, era un dirijor cu care nu puteai să vorbeşti decât muzică. Era un pasionat, un dăruit al muzicii şi a imprimat orchestrei pasiunea sa. Veneam pe jos la concert şi, în faţa sediului Administraţiei Financiare de pe Popa Tatu, am fost întâmpinat de nişte oameni care nu ştiau cine sunt, întrebându-mă dacă nu am un bilet în plus. Am dat drumul în sală tuturor. Presa a reacţionat solidar şi a impus aceasta ca un eveniment. Sigur că s-au născut şi invidii, şi reclamaţii, mai ales că a avut loc plenara din iulie şi din ciclul Bruckner – Mozart s-a făcut Bruckner – Enescu. A fost bine pentru că ne-au rămas trei interpretări de referinţă ale Suitelor lui Enescu.

P. R. – Într-adevăr, amintirile dvs. au nume.

V. R. – Într-adevăr.

2008

Arhiva rubricii Interviurile Leviathan