Un film dens, în care fiecare cadru are propria lui greutate, în care aproape nicio replică nu este întâmplătoare. O cu totul altă cronologie a secvențelor decât cea scrisă de Liviu Rebreanu concentrează materia romanului ”Pădurea spânzuraților” într-o construcție sui-generis, pentru înțelegerea căreia – pentru a se putea bucura chiar și în sens creștin de frumusețea filmului – spectatorul are nevoie de o cheie. Așa cum în ecranizarea omonimă – pentru care Liviu Ciulei a câștigat, la ediția din 1965, Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul de la Cannes – regizorul împreună cu directorul de fotografie Ovidiu Gologan îți oferă cheia, dar și deznodământul, încă de la primul cadru în care apare Apostol Bologa, pe care îl vedem filmat prin lațul spânzurătorii, ”Apostolul Bologa” are ca motto vorbele de folos ale părintelui Ilie Cleopa: ”Toată icoana vieții omului se descoperă a doua zi după moarte. Sufletul nostru și îngerul păzitor merg mai repede ca razele fulgerului. […] Îl duc pe unde a umblat omul toată viața și-i arată unde a făcut bine și unde a făcut rău.” Iar în registrul imaginii, cheia se regăsește în unghiul plonjat la 90 de grade, din care este filmată petrecerea, din perspectiva sufletului care se înalță după moarte, spre a-și începe călătoria…
Apostol Bologa nu este ”o victimă a conștiinței sale”, ci, așa cum spune regizorul, el, tânărul locotenent, ”parcurge un drum inițiatic în care, privindu-se în fosta viață, pricepe că târziu a putut deprinde rostul adevăratei iertări izbăvitoare, doar prin trăirea calvarului ce-l ocrotește, paradoxal, printr o moarte martirică – un eveniment tragic ce-i curmă viața, dar îi dăruiește Sensul ei”. Astfel, relația dintre personaje, evoluția eroului, întregul edificiu – de la dialog la muzică, de la scenografie la montaj, de la jocul actorilor la imagine –, totul este circumscris de ideea de mântuire care este, pentru creștin, scopul suprem al vieții. Iată replica lui Bologa către Klapka: ”Eu, de acum încolo, domnule căpitan, nu mai caut decât mântuirea sufletului meu”.
Demersul lui Dominic Dembinski este un tele-play de factură specială, făcând paradigmă cu filmul de artă. Teatralitatea jocului, decorul – ”un ansamblu de spații și un șirag de vise… într-o luptă a sufletului”, așa cum își definește Raluca Andreea Chelaru conceptul scenografic ce induce spectatorului ne-răbdător senzația de artificial, dar adecvat acestei alte realități, transcendente –, în care se se derulează, acum în alt fel, într-o altă dimensiune, viața lui Bologa, muzica, montajul discontinuu pe care editorul Dragoș Smărăndescu îl stăpânește până la frame (fotogramă) și, mai ales, imaginea sunt congruente cu substanța epică și în perfectă armonie cu intenția regizorului: ”Astfel filmul nostru devine […] o tramă metafizică, o încercare cinematografică sau de televiziune de a construi o narațiune evanghelică, o parabolă, o pericopă a unui subiect bazat pe o credință adâncă pe care o împărtășesc cu milioane de credincioși, nu numai creștini, că oricărui viețaș i se poate întâmpla prin ocazia și curajul jertfei să ajungă ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, imitatori ai lui Hristos!”
Daniel Șerbănică, directorul de imagine, depune mărturie: ”Lumina din poveste are un puternic rol dramaturgic și spiritual. Acest fapt mi-a dat posibilitatea să ies din zona unei lumini realiste, bazată pe o motivație logică, și să încerc să spun povestea cu ajutorul unei lumini care să capete valențe expresive. Povestea este ca un vis în vis în care lucrurile văzute sunt făcute din lucruri nevăzute, se nasc din lumină, cresc și evoluează, iar la finalul călătoriei se întorc în lumină.”
Ilimitat simbolic, după cum spunea Tudor Vianu, orice text (operă de artă) îi oferă lectorului mereu alte și alte posibilități de actualizare. Dominic Dembinski este un om profund religios, care își trăiește arta în acord cu valorile creștine. Cu o carieră de aproape patru decenii – în care a montat peste 50 de spectacole de teatru și a realizat mai bine de 45 de producții de televiziune, destinatar a peste 30 de premii pentru regie, naționale și internaționale (APTR, UNITER, laureat al Festivalului Internațional „Teatrul Națiunilor”), el este și doctorand al Universității Naționale de Teatru și Film – Facultatea de Teatrologie, cu teza ”Teatrul de televiziune și Sacrul”.
De la producătoarea Claudia Nedelcu Duca am aflat că s-a filmat într-un timp record pentru o atât de complexă întreprindere: ”20 de zile, cu un calendar strâns, cu timpi alerți și foarte alerți de lucru […], cu credința că facem un produs de care spectatorii din România (și nu numai!) au nevoie”. Cât de mare dreptate are Claudia Nedelcu Duca! Spectatorul de azi, amăgit de oferta supradimensionată a filmelor de consum imediat – da, putem să calchiem notoria sintagmă de fast food și să le zicem… fast movies! –, are nevoie, cu adevărat de momente de cinema așa cum i le poate aduce ”Apostulul Bologa”. Pentru ca aceste momente de cinema să fie urmate de momente de tihnă și de gând, cu folos pentru minte, inimă și suflet: slow movies.
Ilustrația muzicală a fost realizată de Mihaela Constantinescu și a funcționat ca un halou poetic, sonor, integrând muzica originală a lui Matei Mugur Mihăescu în întreg. Compozitorul Matei Bucur Mihăescu spune că ”Apostolul Bologa va fi cu siguranță o producție românească de patrimoniu”. Eu îi doresc o carieră internațională care să depășească nișa festivalurilor de film psihologic sau creștin. Știu, e greu, e complicat, pentru că trăim un timp al ne-răbdării. Sau al… ne-trăirii.
Costumele Bristenei de Satmaari sunt, într-adevăr, documentate în Belle Époque, respectând timpul istoric al romanului, dar, după cum spune scenografa: ”sunt venite de dincolo de vis, din spațiile ruginite ale memoriei, integrate în ziduri și iederă, în organic și vegetal”.
Venite de dincolo de vis sunt și personajele. Ele nu pot fi citite în cheie realistă și nici jocul actorilor nu poate fi citit în cheie realistă. Pentru că, în drumul lui spre veșnicie, Apostol le revede din altă perspectivă decât atunci când îi privea pe acești oameni cu ochii fizici: le vede sufletul în raport cu propriul lui suflet. Daniel Șerbănică nu a avut în fața obiectivului chipul unor oameni reali, ci conturul, cromatica și volumul unor proiecții ale conștiinței.
Experimentat actor de teatru film și televiziune, Mihai Stănescu intră în universul propus de regizor curățat de zgura contingentului, dar păstrând cunoștința rolurilor interpretate până acum. Aș putea spune că actorul și-a asumat această experiență cinematografică așa cum, mutatis mutandis, Apostol Bologa – și fiecare dintre noi, la timpul rânduit – își asumă experiența transcendentului. Îmi doresc să-l văd, cât de curând, pe Mihai Stănescu, acum are vârsta și este pregătit, în rolul lui Hamlet.
Nu întâmplător Dominic Dembinski a ales să citească ”Pădurea spânzuraților” în cheie creștină – Apostolul Bologa. Cheia ne este oferită dintru început de Liviu Rebreanu: părinții săi sunt Iosif și Maria. Maria (Andrada Fuscaș), mama lui Apostol Bologa, păstrează, în atitudine și în replică, puritatea și blândețea primilor ani de tinerețe și rămâne în această vârstă biblică, în timp ce Iosif (Alexandru Repan) este evident mai în vârstă decât ar fi cerut rolul de tată al tânărului locotenent, situație care face recurs la iconografia canonică ortodoxă. Din această perspectivă, celelalte două personaje feminine, Andreea Vasile (Ilona) și Meda Victor (Marta), își amplifică – iar aici sunt de remarcat și talentul, și implicarea psihologică a celor două actrițe – conotațiile.
Și încă o foarte bună alegere: Demeter András în Varga. Direct, cazon, personaj, până la un punct, fără subtilități existențiale. Aparent. Pentru că personajul are potențialul necesar să evolueze într-un sens neașteptat: ”Pentru mine – spune Demeter András – o importanță deosebită a avut-o relația dintre Varga și Apostol. O relație pe care viața o pune la grea încercare, ducând-o până la extreme. […] Astfel, după Svoboda și Apostol, nu exclud ca următorul dezertor să fie chiar Varga.”
Pe Klapka nu mi-l aminteam așa. Nici din romanul lui Rebreanu și nici în personajul prins în meandre psihologice, interpretat de Liviu Ciulei în propriu-i film. Cristi Iacob i-a dat o altă dimensiune. Aflat sub vremi, laș din pricina iubirii pentru ai săi sau laș din neputință, Klapka surprinde, în grila de lectură impusă de regizor și perfect nuanțat de actor, prin forță lăuntrică și determinare, dar, în același timp, și prin fragilitatea cu care se mărturisește în fața lui Bologa. Recunoaștem, în jocul inteligent nuanțat al lui Cristi Iacob, tentația mântuirii. Va avea, oare, personajul Klapka, și vocația mântuirii? Aici, în acest punct al drumului spre lumină pe care îl parcurge personajul, putem adăsta și privi spre trei soluții posibile în devenirea sa spirituală, întruchipate de trei alte personaje: Cervenko – cel fierbinte, generalul Karg – cel rece, iar preotul Boteanu – cel căldicel. Conform Apocalipsei după Ioan: ”Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte. Astfel, fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3, 15-16).
”În roman, Cervenko – așa cum spune interpretul său, Bogdan Nechifor (pe care l-aș numi, cu un semnificant vechi, sic!, dar pe care, din lipsă de semnificat în realitatea artistică, aproape că l-am uitat, actor complet) –, reușește să-l întoarcă pe Bologa puțin spre propria lumină, dar, în propunerea cu care avem de-a face, merge și mai departe și îl ghidează prin ea, după moarte. Deci chiar e alt film.”
Rece este omul care a primit revelația lui Dumnezeu pe cale naturală și împlinește Legea. Nici de acesta Dumnezeu nu se leapădă. Uscat, corect, fără neliniști metafizice, Karg se supune regulamentelor și acționează mecanic. Răzvan Vasilescu reușește – ca de fiecare dată, cu fiecare rol, să fie Personajul. Acum, când scriu, îmi amintesc debutul său pe scenă. La Teatrul Giulești, Sala Odeon, cu un fabulos Spiridon (Caragiale, ”O noapte furtunoasă” în regia lui Alexa Visarion – 1979).
Paradoxal – sau nu? –, căldicel se manifestă tocmai preotul Boteanu, deși el a primit, asemenea celui fierbinte, revelația și harul. Adrian Titieni, excelent distribuit, își joacă moale și precaut dragostea nelucrătoare pentru aproapele. El rămâne suspendat în realitatea imediată, pendulând între frica de a pierde bunurile lumești și bucuria Duhului Sfânt. Știe, oare, în convorbirea cu apostolul – cine pe cine spovedește? –, că Dumnezeu se leapădă de omul căldicel, pentru că acesta însuși s-a lepădat de El?
Ritmul filmului al cărui autor este Dominic Dembinski este cel al inimii curate: ”Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Unii ca aceștia, ne spune Biserica, sunt numiți ”văzători de Dumnezeu”.
Și ne întoarcem astfel, în încheiere, la sugestia de lectură pe care ne-o face regizorul: ”Filmul nostru este istoria unui drum de Golgotă, ce tinde să preguste Lumina vieții de apoi ca ocazie a Salvării, un psalm-poem cinematografic optimist al înfrângerii morții veșnice!”
P. S. Mulțumiri celor care au realizat pliantul de sală, fără de care nu aș fi reușit să le ofer cititorilor informații absolut necesare înțelegerii unui film atât de complex precum este ”Apostolul Bologa”, realizat de Dominic Dembinski pentru Televiziunea Română.
