”Are viața noastră un sens?” de Nicolae Lotreanu

86
nicolae lotreanu rubrica al treilea ochi leviathan

logo al treilea ochiCele mai noi idei filosofico-științifice par să se îndrepte spre ipoteza că această biocomplexitate pe care o numim viață are un sens: apariția unei ființe-subiect, conștiente de sine. Noi o numim om. Această ființă are capacitatea de a fi liberă, adică de a da, ea însăși, sens propriei vieți. Dacă nu o face, atunci va plonja implacabil într-o formă de sclavie, omul va deveni sclav al altora sau al propriei animalități (corporalități, pentru cei mai ”pudici”).

Veștile sunt însă proaste: nimeni nu ne poate oferi un sens, el trebuie să fie neapărat propriu, adică într-o relație de consistență cu potențialitățile individualizate ale naturii noastre. Avem însă la dispoziție tezaure culturale colosale, religii multiple, sisteme filosofice care mai de care mai complicate și mulțimi nenumărate de îndrumători, profesionalizați sau voluntari, tehnologii superinteligente etc. etc.

Dar, colac peste pupăză, ne trebuie mai multe vieți pentru a face cunoștință măcar în parte cu toate aceste surse ”educaționale”. Și ca să nu ni se pară, totuși, prea puțin, cunoașterea umană actuală a devenit sclavă a obiectului. Suntem bombardați cu atâtea informații despre lumea obiectuală încât nimeni nu le poate recepta într-o cantitate semnificativă, în timp ce cunoașterea subiectivității este aproape ignorată.

Deși suntem îndemnați, din cea mai îndepărtată antichitate, să ne cunoaștem pe noi înșine, nu am reușit nici cea mai firavă ”școală”, tendință sau mișcare pentru a genera un interes notabil pentru cunoașterea interioară. Știința ne anunță că creierul nostru are o capacitate cognitivă incomparabilă cu cel mai perfecționat computer imaginabil și că cercetarea ADN ne oferă indicii că aici ar putea fi tezaurizată o ”cultură” nativă de o complexitate rarisimă, în vreme ce am crezut multă vreme că doar cinci la sută din acest tezaur natural ne este util, restul ar fi balast.

Avem și o veste bună. Nu puțini oameni, dacă nu toți, au trăit măcar o dată în viață o ”explozie” mentală prin care li s-a rezolvat instantaneu o problemă care i-au preocupat într-un moment sau altul. Cu cât mintea este mai bine ”mobilată”, cu atât asemenea erupții sunt mai dese și mai ample. Iar geniile au început să le caute, în baie, în stări de contemplație sau cataleptice etc. Aceste erupții se numesc INTUIȚIE și, în pofida unor dascăli cu mintea prăfuită care încă mai consideră ”cunoașterea intuitivă” o cogniție primară, chiar primitivă, sunt ciocniri instantanee între cunoașterea progresiv-obiectuală și cunoașterea interioară care pot produce efecte cruciale.

Avem tot ce ne trebuie pentru a valorifica o condiție umană de o mare complexitate latentă și să identificăm, fiecare, sensul existenței noastre. Ne mai trebuie o schimbare atât de radicală, încât puțini și-o pot imagina deocamdată, a ceea ce numim educație, care să reintegreze cunoașterea și învățarea în viața nemijlocită și să o focalizeze pe individul uman, renunțând la formalismul didactic care pornește de la ideea că obiectivele și cerințele societății primează întotdeauna, iar omul-individ trebuie refasonat într-un Pat al lui Procust. Și ne mai și prostește că perspectiva prin care omul este considerat o resursă a societății și nu un simplu factor ar fi un progres.

Să nu mai distrugem în fașă potențialul creativ al copilului, ci să adaptăm cerințele și mijloacele sociale la cerințele lui. Să ne asumăm aceste adevăruri elementare: fiecare copil este un geniu potențial, iar izvorul unic al oricărei societăți este omul.

Consecințele ar fi colosale, iar saltul omenirii ar fi uriaș.

Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu

Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.