„Zilele Patrimoniului Palestinian. Expoziție de broderie din Palestina și România”. Muzeul Județean „Argeș” din Pitești, 7 noiembrie 2022
Arta brodatului (fannu t-taṭrīz) este considerată în cultura populară palestiniană una dintre artele cele mai reprezentative, ce a fost practicată de-a lungul veacurilor și continuă să fie practicată până în zilele noastre. La încărcătura sa semiotică acumulată în timp se adaugă din ce în ce mai pregnant funcția sa de marcă identitară a Palestinei. În această idee, ea a și fost de altfel înregistrată de UNESCO pe lista patrimoniului imaterial al umanității, în urmă cu un an.
Făcând parte din lada de zestre (sunduqu l-ğihāz) a femeii palestiniene, broderia realizată pe pânză, ca tapiserie pentru îmbodobirea pereților sau a mobilelor, pe rochii obișnuite sau de ceremonie, transmisă din generație în generație, realizată de multe ori la șezătoare sau mai bine spus la clacă, este nelipsită din viața palestiniană.
Broderia nu se face la întâmplare pe o rochie, ci este minuțios studiată și amplasată cu strictețe, realizată prin cusătura în cruce, acoperind patru zone ale veșmântului și anume: al-Qubba (bolta) sau yāqātu ṯ-ṯawb care practic ar însemna „gulerul”, însă este vorba de o zonă mult mai amplă, cuprinzând tot bustul sau așa-numita platcă de pe piept, apoi,aḏ-ḏiyāl, un cuvânt derivat de la ḏayl cu sensul de „coadă”, și se referă la poalele rochiei, sau la tiv, în general, o a treia zonă al-banīqa se referă la pensele laterale ale rochiei și în sfârșit al-kumm „mâneca”, uneori pe toată lungimea ei de la umăr până la încheietura mâinii, adică inclusiv manșetele, așa cum arată, de altfel, și distribuția broderiei, a cusăturilor, pe ia românească.
Dacă la origine aceste broderii erau produse și purtate în zonele rurale, ele au devenit obișnuite în întreaga Palestină, precum și în diaspora palestiniană din întreaga lume. Ținuta țărăncilor palestiniene era, în general, compusă dintr-o tunică sau rochie lungă, amplă, nădragi purtați pe sub aceasta, o vestă sau un pieptar, un coif sau o tocă și un voal. Toate aceste elemente vestimentare sunt decorate cu o varietate de simboluri cum ar fi, de pildă, în Ramallah, an-naḫla, „palmierul” sau „curmalul”, în al-Khalīl ḫaymatu l-bāšā, „cortul pașei”, în Yafa, as-sarū„chiparosul”, în întreaga sa splendoare, în Ghaza, al-miqaṣṣ „foarfeca”și al-wisāda„perna”, Bir Seb‘a,al-ḥiğāb, „vălul” etc.
Nu de puține ori, în studiile despre broderie, palestinienii pun la loc de frunte rochia devenită deja legendară, cunoscută sub numele de ṯawbu l-malika, „veșmântul reginei”, cu referire la vestimentația reginelor kananeene, așa cum apare ea în diverse reprezentări grafice care ne-au parvenit din vremurile demult apuse, și care se regăsește în veșmântul palestinian de astăzi.
În ciuda unității sale incontestabile ce îl face ușor recognoscibil în peisajul diversității culturale a lumii, veșmântul palestinian are și unele caracteristici ce îl individualizează în funcție de zona de proveniență, astfel că un cunoscător, dintr-o singură privire, poate identifica zona din care vine femeia ce poartă acel costum.
Unele dintre cele mai folosite fire pentru brodat sunt de al-ḥarīr, „borangic” obținut, așa cum se știe, de la viermii de mătase, fire ce erau apoi vopsite în felurite culori obținute din materiale naturale, aflate la îndemână, precum frunze, fructe, flori, diverse tipuri de lut, cochilii etc. De exemplu, din coji de rodie (ar-rummān) se obținea culoarea neagră, din rădăcini de roibă (al-fuwah), de la roșu moderat până la grena închis, din coji verzi de nucă (al-ğawz), culoarea verde, din cochilia crustaceului marin cîrmîz (aș-qirmiz), pentru culoarea roșie, dintr-o anume varietate de lut – turābu l-muġra sau ocrul (argilă colorată în galben, în roșu, în grena sau în maro), culoarea grena și nu numai, din floare de șofran za‘farān, culoarea galbenă etc.
Culoarea grena cu diversele ei nuanțe, distincte de la o zonă la alta, poate fi considerată in topul preferințelor femeilor palestiniene, de exemplu, în Ramallah, predomină culoarea grena ce amintește de vinul limpede (al-aḥmaru n-nabīḏi), în al-Khalil, grena ce bate în maro, în Ghaza, grena ce bate în violet, în Bir Seb‘a și Sinai, grena ce bate in portocaliu.
Se poate observa cu ușurință că din multitudinea de culori folosite iese în evidență, prin frecvență, culoarea grena sau așa cum este denumită în arabă al-bunnī l muḥammar, „maro roșcat”. Rochiile brodate în special cu această culoare, asociate cu voalul de culoare albă dau o imagine-simbol a femeii palestiniene și în ultimă instanță a Palestinei însăși.
Dintre țesăturile cunoscute, trecem în revistă doar câteva tipuri și anume ruhbāni „călugăresc” sau rūmī „bizantin”, o țesătură simplă și aspră din fire groase de bumbac combinate cu fire de in, asemănătoare firelor de tort de la noi (acestea sunt, de fapt, din cânepă și in), vopsite cu indigo (nīla) obținându-se astfel culori de la albastru închis până la negru intens, apoi qurawī „sătesc”, „țărănesc” din bumbac, o țesătură mai aspră, apoi mabrūm„răsucit”, „răsuceală” un fel de tifon, care este o țesătură tot din bumbac, dar din fire mult mai subțiri și care se bătucește pentru a căpăta o albeață strălucitoare, tot în această gamă se înscrie și lubbu l-mabrūm „inimă de răsuceală”, o pânză din fire foarte fine de bumbac și care este lăsată fie în culoarea sa naturală, fie este vopsită în negru, apoi ar fi al-karmasūt, din fire de culoare grena, de borangic răsucite cu fire de bumbac, apoi ḥaydarī mubarsan de culoare albastră învârstată cu roșu, hurmuz, confecționată din borangic lucios, neted, de diverse culori, roza, o țesătură de un maroniu foarte deschis și încă multe altele.
Alegerea motivelor, a culorilor si a materialului textil pentru confecționarea veșmântului principal, acea rochie amplă numită ṯob(ṯawb) arată identitatea regională a femeii, statutul său marital, pătura economico-socială căreia îi aparține
Brodatul, în Palestina, este o practică socială și intergenerațională, femeile de toate vârstele reunindu-se unele la altele acasă pentru a coase, a toarce, a broda, a năvădi, cel mai adesea însoțite de fiicele și nepoatele lor care astfel nu prind doar arta respectivă, ci învață tot ceea ce ține de cultura palestiniană, cântece, basme, proverbe, rețete de bucătărie, întâmplări din zona respectivă, de asemenea, tot acolo se corectează moravuri, se dezbat probleme de tot felul – sau cu o expresie neaoșă românească, „se pune țara la cale” – ceea ce, în final, duce la o mare coeziune a grupului respectiv. Așadar, nu este vorba numai de producerea unor obiecte de artizanat de un înalt rafinament artistic, sublimat în timp, ci și de o intensă socializare ce are drept rezultat salvgardarea identității palestiniene, deopotrivă, atât în interiorul Palestinei, cât și în exteriorul ei, în comunitățile diasporice din întreaga lume.
