Noiembrie a venit printre noi mai puțin obișnuit, debutând în calendarul anotimpurilor cu o săptămână luminoasă, cu un soare strălucitor și un cer lipsit de nori. Chiar și nopțile au rămas senine și reci, cu luna lipită pe cer, luminându-l și aruncând unda romantică pe aleile parcurilor, invitând la plimbări nocturne. Semne de toamnă blândă, dar, oricum, binevenite într-o lună care și-a câștigat faima de mohorâtă și melancolică. Iar octombrie a plecat dintre noi, părăsind aleile parcurilor și străzile orașului și luând cu el toate ploile și vânturile cu care ne-a înfrigurat în ultimele lui zile. Nu am avut un octombrie de aur, cum îl știam din copilărie și cum mi l-aș fi dorit să-l păstrez mereu prin curțile caselor. A plecat, parcă plângând că ne părăsește, făcând loc unui noiembrie luminos și vesel, așa cum nici nu mă așteptam că o să fie. Dar așa a fost, spre marea mea surprindere și l-am primit cu o mare bucurie în suflet, bucurie încălzită din plin de un soare puternic și strălucitor care m-a scos din casă, alergând ore în șir pe-afară cu Hugo, în toate aceste zile minunate de început de noiembrie. O bucurie pe care aș vrea să o păstrez cât mai mult alături de mine și să nu mă părăsească prea repede, ca toate bucuriile, de altfel. Așa aș fi vrut să fie…
Dar, de azi, nu a mai fost să fie așa cum aș fi vrut eu, căci după săptămâna aceea minunată, de toamnă cu adevărat de aur, au revenit, încă dis-de-dimineață, ploile și cerul gri, vânturile reci, ceața și melancolia care m-au zgribulit între pereții camerei încă reci. Încerc să mă încălzesc la focul inimii care-și dorește iară și iară alte zile de noiembrie cu soare și cer senin. Dar norii s-au grăbit să acopere cerul și soarele întunecându-l, neținând cont de dorințele mele lăuntrice, alungându-mă din nou, fără nicio milă, în lumea nostalgiilor tomnatice, scurtând zilele și plimbările prin parcuri. Mă supun lui, trebuie, căci noiembrie mai rămâne alături de mine încă multe zile, învățându-mă să cred în el și să-l accept așa cum este de la natură, mohorât și rece. O conviețuire cu natura, cu regulile ei, la care mă supun fără să-mi pierd speranța care pâlpâie deja în colțul inimii, că vom mai avea zile frumoase de noiembrie și-apoi o iarnă albă și strălucitoare de care să mă pot bucura ca un copil. Întotdeauna mi-a plăcut iarna albă care mă îndemna la joacă prin zăpadă. Deja au și început pregătirile de iarnă, cam devreme e drept, dar semnele crăciunești se arată nerăbdătoare prin magazine, grăbite să mă atragă într-o lume sărbătorească ce se apropie și să-mi aline nostalgia toamnei mohorâte pe care o trăiesc acum și pentru care, recunosc, încă nu sunt pregătită sufletește. Fără să vreau, încet-încet, încep să-mi răscolesc în valiza întâmplărilor adunate în toți anii petrecuți până acum, amintirile din copilărie, amintiri ce nu se prăfuiesc niciodată, și nu zac obosite, ascunse în colțurile sufletului din dorința de a-mi alina tristețea ce a început discret să pâlpâie la colțurile gândurilor tomnatice. Așa că apelez la ele cu un fir de optimism dorind ca ele să-mi reaprindă noi făclii de speranță în suflet, care să lumineze lungile după-amieze de noiembrie, trezindu-mă din mohoreala zilnică, aducându-mă la limanul gândurilor bune, unde să pot poposi pentru câteva clipe de reconfortare sufletească. Ele răsar mereu în lumea mea actuală, și-mi fac bine, încălzindu-mi și luminându-mi gândurile octogenare. Le păstrez ca pe un bun de neprețuit, căci, se știe: fără copilul din tine, ești un adult pierdut….
De aceea, aș vrea să schimb ceva în jurul meu, dar nu e ușor să-mi găsesc pilonii unor noi acțiuni, preocupări, bucurii, care să mă sustragă de la vremea rece de-afară și de la melancolia ce mă apasă și mă ține înăuntrul camerelor învăluită sub greaua manta a așteptării unor zile îmbietoare. Aș vrea să găsesc ceva care să mă cheme afară, să mă sustragă de la mohoreala adunată peste zi, să mă apere de tristețea risipită peste tot în jurul meu și care nu mă părăsește nici noaptea. Caut tot felul de licăriri de lumină care să mă însoțească într-o altă lume, mai frumoasă decât cea de-afară, așternută pe asfaltul străzilor ude și neprietenoase care nu te mai invită la prelungite plimbări peripatetice, romantice…
Aș vrea să fie frumos și afară și înăuntru, între pereții locuinței. Aprind lumânări ca să alung întunericul care se așterne grăbit prin camere, ca să creez o atmosferă romantică, de care am nevoie acum mai mult ca altădată, ba chiar îmi îngădui să cred că am aprins focul într-un cămin imaginar, frumos amplasat în colțul camerei, încălzindu-mă. Doar așa, la pâlpâirea lumânărilor, în liniștea amiezelor și a nopților lungi și negre, îmi adun neliniștile și-apoi, în taina credinței ce o port, mă rog, cu nădejdea că voi fi ascultată și auzită. Cere și vei căpăta, îmi spun, încurajându-mă și eliberându-mă astfel de orice undă de deznădejde. Cer bunului Dumnezeu în șoaptă, aproape tăcute rugăciuni, tot felul de dorințe, de minuni care să-mi împlinească vrerile: „Doamne, dă-mi liniște și putere, și-mi alungă neliniștea și frica. Dă-mi curaj și smerenie ca să pot evita necazurile. Dă-mi iubire și înțelegere ca să pot ierta. Dă-mi sănătate la minte și la trup, liniște sufletească ca să mă pot bucura până la capăt de darul vieții pe care mi l-ai hărăzit.” Ne dorim unele și altele și cerem mereu în speranța că suntem auziți, și dorințele noastre vor fi împlinite. Aș vrea din tot sufletul să fie auzite și împlinite cu adevărat. Nu cer prea mult, e drept, dar să nu uităm: cerem versus dăruim, așadar primim ceea ce dăruim…
Încerc să-mi alung întunericul care se instalează atât de grăbit în zilele de toamnă și ocupă spațiul camerelor alungând lumina zilelor și caut mereu să am ceva de făcut care să mă bucure și să nu las loc tristeții să se aștearnă în lumea gândurilor mele. Răsfoiesc cărți, citesc poezii frumoase care mi se potrivesc gândurilor de-acum, ascult muzică bună, răscolesc internetul care mă ține trează aproape zi și noapte, căutând vești și informații noi cu care să-mi umplu singurătatea.
Și am găsit cu adevărat ceea ce căutam, ceea ce aș fi vrut să găsesc! O poezie care să mi se alăture cu versurile ei sufletului meu, răspunzându-mi parcă gândurilor ascunse cărora nici nu îndrăznesc să le dau voie să mă stăpânească. Caută și vei găsi, îmi spun, și un licăr de bucurie și eliberare m-a însoțit citind-o.
Încep să scriu cu un nou elan, folosind titlul acestei frumoase poezii, Aș vrea… de Magda Isanos. În versurile sale poeta îmi răspunde căutărilor și așteptărilor mele. Îndrăznesc să mă cuibăresc în frumusețea și căldura sufletească pe care o emană aceste versuri, pe care mi le voi recita în șoaptă scriindu-le: „Aș vrea să plâng de fericire,/ Să râd cu fața către cer,/ Și-o picătură de iubire,/ Atâta de la viață cer…// Să beau odată dimineața/ O cafeluță cu noroc,/ Și dacă loteria-i viață,/ Cu ași în mânecă să joc,// Și bată-te norocul, soartă,/ Îți dau adresa mea, s-o știi,/ Să-mi lași cadou și mie-n poartă/ Un geamantan cu bucurii!// Aș vrea… dar ce atâta vrere…/ Să fie Doamne, voia Ta,/ Că omul toată viața cere…/ Și din ce are, tot mai vrea!”
Și-așa cum spune poeta, și eu aș vrea într-adevăr toate acestea…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels