În fiecare seară, înainte de culcare, luna era călăuza care ne ducea spre casă. Mergea înaintea noastră pe poteca învelită cu umbra salcâmilor. Făcea fel de fel de tumbe și nu se oprea până în poartă. Așa ni se părea drumul mai scurt, mai ales că din dorința de a ne întâlni cu copii de seama noastră găsisem un loc de joacă unde abia se auzea glasul părinților când ne chemau la masă. Și ne spunea ea, Luna, câte și mai câte, iar noi ne minunam de inteligența ei și ne mândream că ne alesese tocmai pe noi să ne acompanieze, seară de seară, peste malul care urca odată cu noi.
Zicea că de acolo, din fruntea cerului, nu-i scapă nimic: am crezut-o, mai ales când mi-a spus, zâmbind, că mi-e frică de cântatul cocoșului, atât de frică încât mă ascundeam în beci. De cocoș și de avion. Pesemne că zgomotele mari nu-mi picau bine la suflet și stăteam ascunsă până venea fratele meu să mă scoată de acolo. Da’ cred că mă lăsa și el un timp, că era mai mic decât mine și nu-l luam mereu peste tot, iar așa prindea ocazia să se răzbune și el puțin.
– Luna mea, zic, încercând s-o privesc în ochi, tu ai pat unde să dormi la noapte, ori vii la mine? Părinții noștri ar fi bucuroși să iei cina cu noi. Avem turtă coaptă pe plită. Și lapte de capră. Iar dacă ți-e foame rău…
– Hei, m-a întrerupt cu glasul ei domol, eu nu dorm! Voi sta de vorbă cu îngerașul tău, la geam, până în zori. Din când în când te voi mângâia și te voi săruta pe frunte.
– Ce bună ești, Luna mea, și ce frumoasă ești!
Aș fi vrut s-o îmbrățișez, dar s-a oprit în vârful unui salcâm. Toate crengile se răsfățau și se lăsau atinse de razele sale. Aș fi vrut să fie numai a mea, s-o implor cumva, dar mama ne-a întâmpinat cu vocea ei blândă:
– Spălați-vă pe mâini și veniți la masă!
M-am uitat peste gard și era tot în vârful salcâmilor. Aș fi vrut să-i spun că o iubesc așa cum auzisem că fac poeții, dar mi s-a părut prea departe. Dacă nu mă înșelam, dansa în brațele vântului, fiindcă un parfum amețitor se desprindea dintre salcâmii înfloriți care-și aruncau pe pământ petale alb-roz.
Am adormit cu gândul la prietena mea și la încrederea pe care i-o oferisem. Din când în când deschideam ochii și mi se părea că o împărăție nouă pornea dincolo de ferestre, iar văzduhul era plin de un cântec de leagăn.
Și acum îl aud, atât de tare încât au amuțit salcâmii. Iar eu întorc potecile să-mi caut darul nopților de odinioară.
Așa cum fac poeții.
Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia
