„Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii (32)” de Lică Barbu

65
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaBucăţi de oglinzi cu imaginea Zburlitei zburau pe lângă el fără să-l atingă.

Fiecare oglinjoară era câte o picătură din gândurile de dragoste ale Zburlitei pentru el, iar invidioasa de Perluţa ştia asta.

Licuţă prinse un ciob de sticlă din zborul oglinzilor sparte. În el curgeau imagini cu prima strângere de mână în vârtejul jocului, cu primul sărut, venit cică din greşeală, cu mărul dăruit de Zburlita, pe care l-au gustat amândoi în aroma inocentă a primei iubiri.

Tabloul oglinzilor sparte care zburau acum prin aer, era scena dragostei puternice, într-un şuvoi de cioburi ce conţineau câte o clipă din timpul lor.

Zburlita voia să arate ce poate în prietenia ei, oglindindu-şi frumuseţea pentru Licuţă, iar Perluţa, cu dragostea care mocnea în ea, a răbufnit invidioasă pe Zburlita, spărgând imaginea idilicei lor prietenii.

Licuţă nu ştia ce să facă. Cei doi, Tatalai şi Parfeu, nu aveau cum să-l ajute din adăposturile folosite pentru apărare şi, oricum, nu s-ar fi băgat între el şi cele două fetiţe.

Bănuţul şi fluturaşul dispăruseră de când au păşit în lumea asta ca nelumea. Nici măcar nu le mai auzea gândurile.

Se gândea să încerce ca la prima luptă cu gogoaşa lui Tatalai. Să oprească totul şi să intervină pentru liniştea şi pacea lor, dar reflexia gândurilor lui în oglinzi s-ar putea întoarce împotriva lui, iar dacă ar rămâne nemişcat, cine va mai rezolva problema. Era prea riscant.

Licuţă privi rugător spre mine să-l ajut, să scriu ceva în care binele să învingă răul, să duc povestea spre mai bine şi, de ce nu, să opresc povestea ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Eram ultima lui şansă ştiind că povestea mea nu era povestea mea, ci a lui, venită de undeva din timpuri pe care nici nu le ştim, sau nu putem să le aflăm dimensiunea.

Licuţă ştia, doar i-am mai spus, şi la orice încercare de-a mea ca să scriu un singur cuvânt, altfel decât vrea povestea, condeiul se rupea, iar foaia dispărea luată de un curent neaşteptat.

Disperarea lui m-a înduioşat şi i-am dăruit un sfat venit spontan odată cu privirea lui.

,,Rezolvarea e în tine, Licuţă. Iubirea ta pentru cele două fete trebuie împărtăşită. Spune-le ce simţi şi ele te vor înţelege.” 

Licuţă se întoarse către prietenii lui pregătit să înfrunte o situaţie dificilă din care oricine cu greu poate ieşi când e vorba de dragoste. Privi în ciobul de oglindă pe care-l prinsese din zbor şi adună toate gândurile în el, şi ale lui, şi ale prietenilor.

Deodată, o melodie caldă porni din nimic şi din ei toţi. Muzica aducea linişte şi duioşie. Le dădea energie şi puterea înţelegerii. Un zâmbet dumnezeiesc apăru pe chipul lor. Era ca o vrajă venită special pentru ei ca să-i ajute. Chiar asta şi-au dorit, dar nu ştiau.

Forţa melodiei îi captiva într-un singur gând comun venit din neantul timpului călător, ca un imn al iubirii ce îşi aşternea lin dragostea peste cristalinul prieteniei.

Frumuseţea momentului se cerea completată cu gândurile lui Licuţă.

,,Dragii mei! Iubirea nu pune niciodată întrebări atunci când avem probleme. Ea e răsunsul la tot ce simţim. Ea ştie când avem nevoie de mângâieri şi şoapte tandre de iubire, de un sărut simplu şi cald, de priviri fugare în scânteia dorinţelor, într-un dans contopit cu cerul. Această poveste ne este martoră că nu întâmplător suntem împreună. Ea a început cu jocul nostru, «Caută comoara». Aceasta este misiunea noastră. Să descoperim comoara din noi. Ca un joc. În comoară suntem o iubire în tot şi în toate. Doar că mereu căutăm un zbor care nu ni se potriveşte.

Dragă Perluţa şi Zburlita! Vă iubesc pe amândouă la fel, aşa cum mă iubesc pe mine!

Sunteţi Licuţă cu toate stângăciile lui, cu toate dorinţele lui, cu pofta de a fi bun cu lumea, cu zâmbetul dăruit de inocenţa vieţii, cu dorul de a îmbrăţişa totul dintr-o suflare, de a trăi intens secundă de secundă. Voi mă iubiţi, eu vă iubesc! De ce există mândrie şi invidie?

Voi sunteţi Licuţă al meu şi cum să nu-l iubesc pe Licuţă?”

Toate cioburile s-au pulverizat dintr-odată şi o ploaie de confetti cu steluţe strălucitoare cădea lin peste ei. Erau copleşiţi.

Zburlita şi Perluţa l-au prins de mână pe Licuţă şi ţopâind, jucau victoria bucuriei. Pentru o clipă, nimic nu mai conta şi nu le mai păsa unde sunt.

Tatalai, cu poftele lui, ciugulea steluţe ca să le simtă gustul. Erau dulci. Mda! Aşa mai merge.

Parfeu se schimonosea punându-şi steluţe pe nas, pe pleoape şi îndesa în buzunare câte un pumn de steluţe. Să fie. Nu se ştie ce-i mai aşteaptă. Cu iubirea în buzunar vor prinde mai mult curaj şi vor învinge orice obstacol.

Din adâncimea clipei, din infinit şi din profunzimea dorului, din nimic şi din toate, din depărtări şi foarte aproape, Bucurel, gândul cel bun al Lumii, era încrezător că eroii timpului din poveste sunt cu el şi-l vor salva din captivitatea lui Rânjitu, gândul cel rău. Era timpul.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.