”Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii” (6) de Lică Barbu

49
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaÎn ultimul episod bunicul lui Licuţă, tataia Muşat, i-a dăruit un bănuţ găurit lui Licuţă, o monedă de douăzeci de bani de prin anii 1920 şi i-a povestit cum a primit acel bănuţ tocmai de la vestitul Terente, Regele bălţilor, un celebru bandit de prin părţile Brăilei.

Bunicul i-a oferit acel bănuţ lui Licuţă  pentru a-l folosi la jocul ”Caută comoara”, un joc în care erau prinşi toţi copiii de pe stradă în acel moment.

Numai că…

− Tataie, mai zăbovi Licuţă o clipă, nu ştiu în ce fel mi-ai povestit tu, dar în mintea mea am văzut altfel povestea ta. Am auzit vocea piţigăiată a turcului, te-am văzut îmbrăcat în pantaloni scurţi legaţi cu sfoară şi erai în picioarele goale. Terente era înalt, cu părul scurt şi blond, iar pe cap avea o pălărie gri. Era foarte cald în acea zi, căci am transpirat tot cât mi-ai povestit tu.

Bătrânul rămase uimit. Nu-i venea să creadă. Nu avea de unde să ştie Licuţă că turcul avea vocea piţigăiată. A mai spus povestea şi altora, dar niciodată nu a pomenit de cum vorbeşte turcul.

De unde, cum, cine? Erau întrebări care se zbăteau în mintea lui. Şi totuşi, dacă… Nu, nu poate fi adevărat. Mintea-i juca feste. Bătrâneţea, na.

− Nu te mai întreba atâta, tataie. Atunci când povesteai, te-am văzut cu mintea mea, ca-ntr-un film. Un film de-adevăratelea. Habar n-am cum văd asta.

 ”Copilul ăsta îmi simte gândurile, cred”, bănui bătrânul surprins.

− Ce gânduri, tataie? Şi ce-s alea gânduri?

− Licuţă dragă! Gândurile sunt vorbe care nu se aud şi nu se văd. Iar dacă tu le auzi şi le vezi eşti cel mai nemaipomenit nepot al meu. Puţini oameni, aproape deloc, au acest dar de a ghici gândurile oamenilor. Dar până să mă lămuresc de unde ce şi cum, du-te la joacă. Uite! Te aşteaptă gaşca ta. Continuaţi jocul!

”Cred că ciudăţenia asta vine de la acel bănuţ al lui Terente. Dar cum? A fost tot timpul la mine şi de ce eu nu simt ce simte Licuţă? El crede că e o joacă, nu înţelege prea multe. Am îmbătrânit şi am vedenii. Asta e clar”, auzi clar Licuţă în mintea lui.

− Şi mai ştiu ceva, tataie. Ceva care s-a întâmplat atunci când Terente ţi-a dat bănuţul.

− Ei na! Mă uimeşti, Licuţă. Adică ce?

− Când ţi-a dat bănuţul, Terente ţi-a spus aşa: ”Peste ani, când vei îmbătrâni şi vei avea nepoţi, să dai acest bănuţ unui singur nepot de-al tău, în ziua când se va juca pe stradă jocul «Caută comoara». Acel nepot se va numi Licuţă.” Nu ai uitat, tataie, dar nu ţi-a venit să crezi asta. De aceea nu mi-ai spus. Şi ştii ceva? Nici eu nu cred.

Tataia Muşat rămase mut de uimire. Aşa era. Cum spunea Licuţă. Nu mai apucă să confirme descoperirea nepotului, căci mamaia Ştefana îl strigă din casă să pună de mămăligă, iar Licuţă plecase deja către prietenii lui de joacă.

Bănuţul din buzunar parcă se evaporase. Nu-l mai simţea în momentul când se îndepărtă de tataia Muşat. Licuţă îl pipăi ca să fie sigur că-i acolo. Era rece, ca un simplu bănuţ ajuns în buzunarul lui, printr-o poveste a bunicului ciudat de misterioasă. Un mic semn de întrebare se juca în ochii lui Licuţă. Până şi eu, cel care scrie aici, habar n-am ce se întâmplă. Ei na! Glumesc.

Licuţă mă privi pe furiş şi îmi făcu cu ochiul. Îi plăcea jocul cu gândurile. Un zâmbet persista pe buzele lui, parcă să-mi confirme că ştie ce va urma. Nu-l cred, cu tot ghicitul lui.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește   

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.