”Balerinele albe” de Letiția Vladislav

62
letitia vladislav balerinele albe leviathan.ro

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roPe Robert îl văzuse ultima dată într-un sfârșit de toamnă. Era într-o gară, ca și ea, aștepta un tren de noapte, tot ca și ea, a fost uimit descoperind-o în acea mulțime pestriță, la fel ca și ea.

– Prea multe asemănări, zise, gară, oră, vagon, până și locurile sunt unul lângă altul, așa ceva se face numai la comandă și aici cred că a …

– …comandat cerul, închise el fraza.

Au vorbit toată noaptea, lipiți unul de celălalt, era frig în vagon, afară ploua pe rupte, iar la intrarea în munți a început ninsoarea, trenul s-a oprit și-a stat câteva ceasuri așteptând să se curețe șinele de copacii căzuți.

– Mai  știi, îi zise, când am fost cu o grupă la munte? Eram mort de îndrăgostit de tine, trebuie să-ți aduci aminte, chiar ți-am spus, cred că era la Predeal, dar tu nu aveai ochi decât pentru José Kreidler, care nu era cu tine, ci cu rusoaica aia, Liliana, nu? Numai că tu erai leșinată după el.

– N-a fost să fie, râse, de câte ori am încercat să începem ceva… n-a mers… ori eram bolnavă, ori eram din nou îndrăgostită… tu știi, iubirile mele nu aveau noroc, mureau înainte să încep ceva serios.

– Putem începe acum, zise, suntem maturi, știm ce vrem, putem…

– Nu. De data asta nu putem face nimic, dragul meu Robert, sunt gravidă, am un bărbat, s-au dus visele, iar realitatea nu este de partea noastră.

– Gravidă?

Un șuier puternic sparse liniștea rece din vagon. Se urneau. Încet, de parcă patinau pe șine, greoi, dar mergeau înainte. Robert o privea ca un năuc care văzuse o fantomă.

– Tu, gravidă?

Nu știa de ce îi trecuse prin cap Volker, neamțul cu care se împrietenise la o tabără internațională la Marea Neagră și pe care nu îl mai văzuse niciodată în viața ei. Telefona de ziua lui de naștere, și-au scris o vreme, erau scrisori scurte, fiecare povestea ce face, unde studiază, dacă ninge ori plouă la Bremen. Până în ziua când, neavând cui să i se destăinuie că este gravidă, doctorul de la Spitalul Studențesc dându-i vestea între două telefoane, iar ea zăpăcită cum era, hotărî să-l sune pe Volker și să-i spună că va fi unchi după nouă luni. Ei bine, acest neamț care funcționa ca un ceas elvețian în creierul lui, o întrebă de vreo cinci ori dacă este ori nu este gravidă, de parcă cu el se culcase și plănuise un copil, nu cu bărbatul ei. Începu să râdă.

– De ce râzi?

– Mi-am adus aminte de ceva, zise, era de râs.

Râse din nou. Neamțul nu o mai sunase, dar îi scrisese o scrisoare de patru pagini, arătându-și uimirea sinceră că prietena lui de corespondență este gravidă și nu a avut bunul-simț să-l lase să-i spună că se îndrăgostise de ea, că visa din nou o vară la Costinești, s-o poată cere în căsătorie pe malul mării, noaptea, printre lumânări aprinse și dracu știe ce hocus-pocus nemțesc, pentru că este nemaipomenită, dar acum, cu o gravidă nu se poate căsători, imposibil, este catolic și are o familie  severă, ce mai, un roman întreg de reproșuri, numai pentru că ea uitase, ori nu credea că este de mare importanță pentru el, să-i spună că are un bărbat cu acte la starea civilă, tot un fel de ceas elvețian, cu o familie catolică, rea și nesuferită, ba chiar mai rece ca Marea Nordului în timpul iernii.

– Era un Volker pierdut prin gândurile mele.

– Aha. Soțul?

– Da’ de unde. Un prieten de corespondență.

– Deci, zise, frecându-și mâinile înghețate, am pierdut și această ultimă șansă…

– Da, zise, ghemuindu-se lângă el, pentru că începuse și ea să degere în vagonul neîncălzit, nu mai avem nicio șansă, Robert.

***

A urmat o iarnă grea, o primăvară blândă și o vară secetoasă. Ardea orașul. Apoi a venit din nou toamna. Plimbări cu căruciorul pe Kisseleff, așteptându-și bărbatul, acel bărbat care o făcuse mamă și care ieșea din institut în compania Iulianei, mai vesel ca acasă, mai comunicativ ca acasă, ba chiar mai arătos ca acasă. Parcă Iuliana asta făcea vrăji de dragoste și comportament extraconjugal, pentru că blondul care ieșea pe poarta institutului nu era blondul care părăsea locuința la șase dimineața. Pe Robert nu l-a mai văzut. Murise. Avusese cancer și nu știa. Când l-au descoperit, era prea târziu. O sunase o fostă colegă să-i dea vestea tristă. Fusese o vreme îndrăgostită de el. O vreme. Dar la șaptesprezece ani nu știi să citești în suflete. Arzi ca o faclă, te omori ca prostul pentru cineva și după ce ești plin de răni, vezi că n-a meritat sacrificiul. Copilul creștea, Iuliana avansa, blondul o luase razna. Din nou singură. Cineva îi spusese că în viața omului, din șapte în șapte ani, au loc schimbări importante. Luă o bucată de hârtie și începu să scrie anii. Apoi evenimentele care ieșeau din comun. Prima zi de școală. Bărbații aruncaseră dinamită în apă și fiecare venise acasă cu câte-un somn mare, așa de mare cum nu văzuse niciodată. Mirosea toată ulița a pește. Și mirodenii. Maică-sa căpătase niște mere de la moașa Victoria, pâinea se cocea în cuptor, aveau și must pe masă. Da, ziua asta nu se putea uita. Pește, pâine, mere, must. Și voie bună. Nimeni nu țipa, nimeni nu protesta, era felicitată și fiecare credea că vede deja în slăbănoaga în uniformă femeia de mâine, cu școală și bani. Ea nu vedea decât mâncarea. Urma intrarea la liceu. Mare catastrofă n-a fost. Venise cu cursa de seara, ocupase patul de lângă sobă, în cămăruța cu cinci paturi din internat, fusese chiar la un dans la căminul cultural, luată de fetele care nu aveau chef să stea închise între zidurile acelea cenușii, dansase cu un băiat din oraș, ba era chiar foarte mândră că dansase cu orășeanul, pentru că ea nu cunoștea decât băieții din satul ei, dormise bine în patul curat, era cald în încăpere și un difuzor dat la minimum lăsa o muzică plăcută să le acopere somnul și visele. Nu suporta careul de dimineață, fiindu-i mereu frică de noutățile citite de directorul liceului, nu era obișnuită cu noutăți, în casa ei așa ceva aducea nenorocire, boală și lipsă de bani. Era o toamnă caldă, cu zile frumoase, chiar dacă trebuia să facă muncă patriotică la scosul cartofilor sau culesul porumbului. Ura matematica, fizica și chimia și, ea care nu știa să se roage nici două minute, născocea o rugăciune către Dumnezeu, în care se plângea de incapacitatea de-a memora Tabelul lui Mendeleev, indiferent cât de bine explicat era, că matematica o va băga în groapă, ea fiind mai puțin logică decât unii din clasa ei, iar fizica, Doamne, aici ar fi putut scrie toată cartea în versuri de dragul profesorului, dar nici așa n-ar fi ajuns la maturitate cu această materie blestemată. Deci, se ruga și aștepta minuni. Acum, după cincizeci de ani putea jura cu mâna pe inimă că Mendeleev n-a pierdut nimic din cauza ei, că matematica i-a folosit numai când cumpăra ceva și trebuia să fie atentă să-i dea restul, iar fizica a rămas ca Steaua Polară, departe, străină, ceva ce nu i-a atins celulele cenușii, dar nici n-a suferit din cauza asta. A venit și prima dragoste, tot ca o schimbare, o dragoste ce fugea de ea ca de ciumă, un om care o făcuse să-i fie teamă de ea însăși, mereu era vinovata, mereu nu funcționa așa cum cerea societatea, mereu erau banii în joc și sentimentele ei nu contau pentru nimeni. Citea și se afunda în istorii nemaipomenite, se vedea în ele, bine integrată, gata să lupte cu viața, dar realitatea o arunca înapoi la colțul ei.

– De ce, de ce eu? Puteau fi alte fete… de ce tocmai eu n-am avut noroc?

– Pentru că așa ți-a fost scris, își răspundea singură, uneori cu voce tare, de parcă o apucase pe fata care fusese de cozile ei lungi și o trăsese în sufrageria plină de nimicuri, numai și numai să afle mai multe despre ea, cealaltă, sperând că așa va găsi pacea sufletească și va închide trecutul.

Dar fata nu se lăsa trasă de limbă și rămânea singură cu ochii pe fereastră, așteptând ca umbrele serii să danseze peste florile de mușcată. Închise ochii și se gândi din nou la acel tren și acea noapte. Robert o știa pe de rost, cu el putea vorbi despre frica ei de viață și neputința de a se ridica de jos când își lovea genunchi de niște probleme minore. Trebuia să cadă de zece ori ca să priceapă că așa nu merge înainte, că slăbiciunile nu se lasă în fața adversarului, ci se ascund, că pentru o luptă trebuie să ai un plan și o armată de argumente și, mai ales, că nu poți avea încredere în orice persoană ce-ți spune ”vai ce bine arăți…” Era naivă. I-o spusese chiar unul pe care nu dăduse doi bani, pentru că niciodată nu fusese în stare să facă nimic fără lingușeală și ode aduse

republicii și celor de la conducerea fabricii unde lucra. Dar avea dreptate. Era o naivă. Uneori vedea asta. Alteori nu-și dădea seama că-și taie singură picioarele scaunului pe care stă.

– Erai o dulceață, zise Robert, după ce-l bombardă cu întrebări, mereu făceai ceva pe dos… ah, ce iubeam asta!

– Te bucurai de necazurile mele?

– Nu. Aveai ceva în ochi, ceva special, ce făcea din necazul tău o poveste, parcă erai într-un labirint… nu puteam uita nimic. Te mai gândești la balerinele albe ?

– Doamne, zise, aproape uitasem. Ce rușine!

– Mama mea te-ar fi înțeles, zise Robert, aveai cumva dreptate.

Venise la internat cu niște bocanci de iarnă, alții nu avea. Așa trecuse toamna, trecuse și iarna, bocancii rezistau, ea îi lustruia zilnic, să strălucească, dar cu topirea zăpezii venise primăvara, soarele încălzea, fetele aveau pantofiori frumoși, numai ea umbla în aprilie cu bocănceii ei de iarnă. Nu știa de ce exact în luna aia taică-su trebuia să plătească internatul, urmând ca banii să-i fie dați înapoi la sfârșitul lunii.

– A fost o catastrofă, zise, tata a venit la școală, rugându-l pe director să înțeleagă că nu poate plăti, erau banii de mâncare, ea avea bursă și note bune, se milogea cerând ajutor.

– L-am văzut. Vroia să te retragă de la liceu din cauza banilor.

– Iar eu, cu bocancii mei mirosind a transpirație din cauza căldurii și uzării permanente…

– Mirosea până la banca mea. Nu ți-am spus, dar chiar era penibil.

– Crezi că nu știu? Îmi mirosea și mie. A doua zi venise tata cu banii, cine știe de unde împrumutase alții pentru alimente, și cum directorul plecase, mi-a lăsat mie banii să plătesc internatul. Am fugit direct la magazinul de peste drum și mi-am cumpărat cele mai frumoase balerine. Albe ca neaua.

– Îmi aduc aminte. Chiar erau frumoase și tare la modă atunci.

Trecuse o săptămână și nimeni nu întrebase de cele două sute de lei. Trăise cu frica în oase, era o hoață, lipsise familia de cele necesare pentru balerinele ei albe, fetele o întrebau dacă le cumpărase în vacanța de iarnă când fuseseră cu școala la o expoziție în București, iar ea răspundea cu ochii în pământ că sunt de la magazinul din spatele școlii. A doua săptămână omul de serviciu o duse la cancelarie. Directorul era roșu la față și asta însemna supărare maximă.

– N-am făcut nimic, zise, de data asta nu mă simt vinovată cu nimic.

– Ai furat, zise directorul, ai furat fără rușine. Descalță-te !

– Vă rog…

– Descalță-te imediat !

Se aplecă și își scoase balerinele cu grijă, ca pe ceva deosebit de prețios. Abia atunci, așa aplecată cum era își văzu tatăl în spatele ușii. Ținea șapca în mână și avea ochii mai triști decât Oltul, câinele lor bătrân.

– Ce-ai făcut, porumbițo ?

– Mi-am cumpărat balerinele, zise, începuseră să-mi pută picioarele, tată.

– La noi te-ai gândit?

– Nu, zise, m-am gândit numai la picioarele mele și la râsul fetelor în pauza mare. Nu-i numai proastă, umblă și vara cu bocanci, ziceau, iar domnul Oliver mă scotea la tablă numai să-mi aducă aminte de unde vin și că put, în vreme ce toată clasa hohotea de râs…

– Ce facem cu ea?, întrebă directorul, așa un caz nu am mai avut, unde trebuie să informez? continua să se întrebe omul ordinii, pentru că va trebui să raportez cele întâmplate.

Începuse să plângă. Nu mai cerșea înțelegere. Nu mai cerșea nici milă. Plângea. Fața tatălui se lungise de durere și plângea și el în spatele ei.

– Sunt un ratat, zise, domnule director, sunt un ratat, nu-mi pot ajuta familia.

– Mă întorc în sat, zise ea, dacă nu am noroc, nu am.

– Te eliminăm o săptămână de la școală, încheie directorul, poate așa te înveți minte.

Stătea cu balerinele ei albe în mână și privea peste ei. Ce știa el de mizeria din viața lor? De foame? De boala tatălui? De maică-sa? Balerinele erau motivul jafului.

– Porumbițo, zise din nou taică-su, ce-ai făcut?

Plângea ca un disperat. Se cocoșase peste șapca lui veche. Era la fel de pierdut ca în ziua când i-au spus că are TBC și că o vreme nu mai poate repara locomotivele.

– Iartă-mă, tată, zise, aruncându-se la picioarele lui, a fost un act necugetat și urât, sunt conștientă de asta, niciodată nu o să se repete, merg desculță la școală, chiar iarna, dacă nu mai am bocanci, te rog, iartă-mă…

– Ridică-te, zise tata, mergem acasă.

– Și balerinele?

– Ele rămân aici până se plătește internatul, zise directorul.

– Bine, zise tata, mergi desculță, porumbițo.

Au plecat acasă fără pantofi. Era deja pauza mare și toată clasa era afară în curtea școlii. Tălpile atingeau pământul și pietricelele mărunte îi zgâriau pielea. Chiar dacă era primăvară, frigul i-a intrat în oase. Toți o priveau fără să scoată un cuvânt. Se așteptase să audă un hohot de râs. Dar era liniște. Ea, cea umilită mergea cu capul sus spre ghilotină. Desculță, dar cu capul sus. Maică-sa căpătase o pereche de bocanci rupți de la sora unei femei din satul vecin. Despre balerinele albe n-au mai vorbit. Profesoara de rusă a plătit internatul și omul ordinii i-a dat pantofii înapoi. Era o zi cu ploaie. I-a încălțat și-a început să alerge cu ei prin bălțile de pe strada internatului.

– Sunt pantofi nefericiți, și-a spus, atât de nefericiți ca noi toți.

Acum, după matematică, fizică și chimie se mai ruga și pentru iertarea păcatelor. Erau albe, ca balerinele ei. Albe și pline de mocirlă.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.