Apa curgea fără zgomot. Dincolo, sub plopi, barca făcea valuri mărunte și repezi. Cineva trecuse la tren și-o legase de stâlpul teascului.
– Trebuie să plec, zise, iar ajung târziu la slujbă…
Cu tot întunericul puteam vedea că nu se schimbase de fel în ultimii ani. Părul, puțin ondulat, gestul nervos cu care își aprindea țigara, minciuna ce se strecura printre vorbe.
– Altădată îți spuneam soarele meu blond, nu alergai de nebun la pontaj, nici somn nu-ți era, Doamne, câți ani au trecut… și ce repede au trecut…
– Altădată, zise, ștergându-și transpirația de pe față, altădată eram prea tineri…
De fiecare dată când trăgea din țigară, îi puteam vedea fruntea și o șuviță de păr auriu.
– … am fost la Gicu, zise, i-am promis că-i repar pompa înainte să înceapă ploile…
Peste apă se mai scotea pietriș la lumina basculantelor.
– … așa că i-am reparat pompa și am ajuns prea târziu aici, zise, nu pot schimba nimic…
Plopii acopereau totul. Schelete negre. Brațul unei macarale se ridica peste ei. Negru și el.
– Câți ani au trecut, eu am refuzat să-i mai număr, câți ani au trecut?
S-a întors spre ea, ca un robot stricat. Nu răspunse. O privea și își mușca buzele. Avea ceva din mimica unui copil.
– Ce faci?, întrebă uimit, văzând-o cum își dezbracă bluza, apoi fusta, cum stă aproape goală lângă el pe marginea apei. A început să râdă.
– Altădată, zise, eram regina ta, stăteam goi pe Insula Oilor, știam anotimpurile pe de rost, acolo în mijlocul apei, Dio, tu și eu și cele zece oi… visând o casă albă și o grămadă de mușcate la ferestre… Aduc barca, continuă de parcă vorbea cu cel mai străin bărbat ce trecuse pe-acolo, stai liniștit, aduc barca și n-ai să pierzi trenul.
Stăteau față în față. I-a atins umărul cu degetele. Erau aspre, nu mai aveau nimic din mătasea de altădată.
– Zece ani, i-a spus, i-am numărat zi de zi, sunt exact zece.
– Au legat barca de teasc, zise fără să-l asculte, arătând cu capul spre umbra care se lungea peste valuri, va trebui să merg ceva mai sus, altfel mă ia apa… nu pot să înot contra curentului.
Mai sus apa era liniștită, însă adâncă, se pare că la fund zăceau case, scufundate de zeci de ani, mulți muriseră încercând să treacă dincolo.
– Dacă nu mă întorc, zise, mă găsiți la vreo zece kilometri…
Apa era caldă și moale. Se lăsase în voia valurilor, pe spate, cu ochii la plopii înalți, nucii de la colectiv, iar sus de tot, o stea măruntă ce reușise să treacă printre nori. S-a gândit la Dio, cum stătea ca un amărât pe mal, încercând să-și aducă aminte de fata nebună de care se îndrăgostise cândva, cu părul ei lung, cu felul ei de a fi, altfel decât celelalte fete din sat. ”Of, Dio, zise, altădată aveai degete de pianist, îmi cânta pielea sub ele, iar acum…” Basculantele făcuseră o pauză. Era liniște. Cineva cânta la muzicuță. O baladă rusească. Suliko. Avea cuvinte frumoase. O învățaseră la școală cu domnul Ivanovici. Dunga neagră de sub plopi era într-adevăr barca. O troacă uriașă, cârpită cu smoală și câlți, veche, pe celelalte le luase apa, odată cu sloiurile. Dezlegă lanțul și-l aruncă în fundul bărcii. Începuse să-i fie frig. Se strângea pielea pe ea, făcând-o măruntă ca o cocoșată.
– Vin, strigă, cu mâinile făcute pâlnie la gură, mai trăiești, Dio?!
Chibritul scăpără scurt. Era acolo. Trebuia să meargă la tren. Lucra în schimbul de noapte. Vâsli cu putere și un val de căldură îi acoperi umerii, apoi spatele. ”Ca Dio, își zise, altădată, înainte să o ia spre drumul spre Șibot…”. Îl acompania prin spatele grădinilor până la barcă. O lua în brațe, o săruta ca nebunul, până ce omul îi amenința că nu-l mai trece dincolo, ea și el, noaptea, vara, luminile basculantelor și cerul, broaștele ce orăcăiau și liliecii ce zburau peste capetele lor. Respiră adânc. Mirosul trifoiului proaspăt cosit aproape dispăruse. ”A rămas doar apa, își zise, apa și schimbul de noapte…”. Tremura. I se făcuse din nou frig.
– Ai să răcești, zise Dio.
– Nu cred.
Din nou căldură. Parcă se rupea pământul sub ea.
– Urcă, zise.
– Ești aceeași, zise, cu o voce mai moale, destul de neconvingătoare, să mă ia dracul dacă mint, ești la fel ca acum zece ani.
Vâslea și se prefăcea că nu-l aude. Însă cu coada ochiului îl studia. Sus, deasupra pădurilor răsărise luna. Mare, roșietică, indiferentă.
”Ca atunci când mergeam prin porumbiști, se gândi, desculță și obosită de moarte.” El o liniștise, mângâindu-i părul și promițându-i o altă viață, mai liniștită, pe insula cu cele zece oi, poate o căsuță albă și flori la ferestre.
– De ce, a întrebat-o, de ce, femeie?
– Nu știu, a șoptit ca pentru ea, nu știu…
– Cum o cheamă, Dio?
– Neli.
– Ciudat, i-a spus, cu acest nume n-aș fi pariat…
– Ce?
Barca s-a lovit de țărm. Drumul îngust și prăfuit se întindea ca o panglică în fața lor.
– Pierzi trenul, i-a zis, ia-o prin porumbiște, cred că și după zece ani a mai rămas cărarea…
Acum putea vedea bine umbra macaralei. Semăna cu scheletul unui pește. Se uita la el ca la cineva pe care îl vezi zilnic, dar cu care nu mai ai nimic în comun. Numai barca și drumul spre haltă.
– De ce, întrebă, de ce?
Paznicul se trezise, mirat peste măsură că o vede așa de goală în fața unui bărbat străin. Nu-l recunoscuse pe Dio.
– Mâine o să afle tot satul că am stat în costum de baie la miezul nopții… cu un bărbat străin, zise, al meu va amenința cu divorțul, Doamne, ce scandal în vacanța asta…
– Spune-mi…
– Du-te, Dio, pierzi trenul.
– … imaginează-ți, madama de la facultate în costum de baie cu iubitul de acum zece ani…
Casa promisă avea, într-adevăr, mușcate la fereastră. Era albă în bătaia lunii. O putea vedea perfect de pe partea asta a apei.
– Ne iubeam, zise, aveam pământul și cerul cu noi, i-a spus, ne iubeam…
Vorbea singură. Un pas, alt pas, l-a înghițit porumbiștea. Luna se ascunsese. Era răcoare. A împins barca și-a început să vâslească. S-a gândit că bărbatul ei doarme. Și că ea va avea o noapte albă. Fără drept de apel.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
