Vineri, 27 aprilie 2018, am văzut Ferrara. Mai exact Castello Estense, pentru că nu prea a mai fost timp și de altceva.
Drumul de la Padova la Ferrara, cu mașina, duce printre nesfârșite plantații cu viță-de-vie și livezi. De fapt, imaginile acestea, de culturi ordonate militărește, cu viță-de-vie și pomi fructiferi, te întâmpină și te însoțesc în permanență de la intrarea în Italia, venind dinspre Slovenia. Impresionante suprafețe cultivate pe care, văzându-le din goana mașinii (de data aceasta a mașinii lui Alessandro, care, grație dotării cu aparatură de client Telepass, nu mai este oprită de coborârea bruscă a nelipsitelor și frecventelor bariere de pe autostrăzile italiene), înțelegi de ce locuitorii acestei țări sunt mari amatori de vin, dar și de ce viile și livezile României sunt lipsite în ultima vreme de forța de muncă.
Imediat ce intri în Ferrara, te întâmpină indicatorul cu numele localității și informația că te afli în città delle biciclette (orașul bicicletelor). Într-adevăr, spune Alessandro, în Ferrara sunt cei mai mulți utilizatori de bicicletă din întreaga Italie! Găsim cu greu un loc de parcare și, odată coborâți din mașină, ne dăm seama că am și ajuns la obiectivul nostru turistic. Nici nu e prea dificil să-ți dai seama de asta, Castello Estense, prin dimensiunile sale impunătoare și nuanța roșu-cărămizie a zidurilor, domină peisajul. Înconjurat de un șanț larg umplut cu apă, în care, la ieșire, am zărit pești enormi, unii de culoare roșie, castelul își primește vizitatorii cu podul batant, greoi, coborât. Aerul de fortăreață austeră mă înfioară puțin, gândindu-mă la posibilitatea ca masivul pod să se ridice în urmă-mi. Dar îmi amintesc, totuși, că suntem în anul de grație 2018, iar imaginația mea, bazată mai ales pe anumite scene de film, trebuie ținută în frâu. Chiar dacă ghiulele mari de piatră, adunate în grămezi, în curtea interioară, mă silesc, oarecum, să-mi păstrez starea.
Vizita castelului începe în Sala Gotică, unde găsim macheta fortăreței, dar și mai multe decorațiuni, rămase în urma lucrărilor de restaurare. În general sălile sunt sărace, găzduiesc puține piese originale. Aș putea spune chiar că, în majoritatea încăperilor, ele lipsesc cu desăvârșire, fiind înlocuite de panouri cu fotografii, hărți și alte imagini, care vorbesc despre istoria locului. Din această parte a clădirii, doar bucătăria mi-a trezit un oarecare interes. Pentru că în temniță, unde am pătruns după ce am așteptat grupul care intrase înainte, aplecându-mă destul de mult, ușa fiind foarte joasă, datorită spațiului prea strâmt claustrofobia mea s-a activat puțin și m-am grăbit să ies de acolo cât mai repede. Pe unul dintre pereții încăperii de detenție, mi-a atras atenția un desen, reprezentând ceva ce semăna cu o tablă de șah sau cu un careu de integrame, un joc, probabil, inventat de vreun deținut pentru a-i face mai suportabilă trecerea timpului. E doar o supoziție a mea, nu am văzut nicăieri vreo explicație. În apropiere mai există o temniță, una în care se ajunge coborând destul de mult în subsol și unde m-am încumentat doar până la capătul scării. În încăperea foarte mică, aflată în capătul unui coridor îngust, nu m-am aventurat. Simțeam venind de acolo un miros sinistru de mucegai, ceea ce a fost de ajuns ca să mă determine să urc grabnic scările. Ieșind la lumină, din tenebroasele subsoluri, am avut bucuria să descoperim o superbă și înflorită terasă cu portocali: loggia degli aranci. Copăceii, plantați în ghivece imense de teracotă, erau plini de flori și de fructe. Doamne, cât de delicat, de plăcut, de neuitat este parfumul florii de portocal! Din păcate, aparatul de fotografiat nu poate imortaliza și mirosuri!
Mai departe, Castello Estense oferă vizitatorilor o serie de încăperi imense și goale. Aparent goale, pentru că înăuntru sunt fixate oglinzi de dimensiuni foarte mari, în care se reflectă tavanele. Iar acolo sus, pe tavane, sunt fresce de o frumusețe care-ți taie respirația și care, grație oglinzilor, pot fi admirate în voie, fără să-ți răsucești gâtul sau să-ți menții, chinuitor de mult, capul pe spate. Mai există în castel o capelă, cu pereții de marmură și cu o frescă, reprezentându-i pe cei patru evangheliști. Se pare că ar fi fost folosită de către soția unuia dintre ducii care au locuit acolo, și care era protestantă.
Grandiosul edificiu găzduiește și o expoziție permanentă de pictură, dedicată pictorului impresionist născut la Ferrara, Giovanni Boldini.
Cele câteva informații cuprinse în pliantul primit la intrare, odată cu achiziționarea biletului, s-au dovedit folositoare pentru a înțelege câte ceva din istoria castelului, chiar dacă sunt în limba italiană și a trebuit să le traduc, folosind un dicționar, după ce m-am întors acasă. Aflăm de aici, așadar, că marchizul Niccolò II d’Este este cel care a început, la 1385, construcția castelului din Ferrara, numit și Castello di San Michele, după schițele arhitectului și inginerului militar Bartolino da Novara. Fortificația a fost ridicată încorporând un turn preexistent (Torre dei Leoni), care făcea parte din zidurile orașului medieval, fiind înălțate încă alte trei turnuri, legate între ele de ziduri, care vor deveni zidurile castelului. Ziduri ce închid o curte interioară, iar la exterior, întreg ansamblul a fost înconjurat de un șanț larg, traversat de poduri mobile. În subterane au fost amplasate tot soiul de spații de depozitare, precum și închisorile, la parter s-au amenajat grajduri pentru cai, săli de armament și diferite ateliere necesare funcționării serviciului militar, iar la etaj au fost cazați militarii. La sfârșitul secolului al XV-lea, cetatea începe să se transforme, încet, încet, într-o reședință care va găzdui apartamente potrivite pentru a găzdui duci și ducese. Totul printr-o susținută muncă de extindere, construirea de terase, grădini, împodobirea cu lucrări decorative, atât de interior cât și de exterior, atribuite celor mai importanți artiști ai epocii. Deosebit de important este și faptul că, în această perioadă, castelul a fost îmbogățit cu colecții de picturi, tapițerii, obiecte de artă, manuscrise, arme și monezi.
Familia Estense părăsește Ferrara la 1598, ca urmare a transferului proprietății Ducatului către Statul Papal. Din acest moment începe împrăștierea patrimoniului castelului, operele de artă, comandate special pentru a împodobi Castello Estense, se găsesc azi în muzee din toată lumea, din orașe precum Sankt Petersburg, Paris, Washington, Londra, Dresda sau Viena. În prezent, muzeul creat de arhitectul Gae Aulenti oferă un parcurs narativ care permite cunoașterea istoriei edificiului, precum și a diferiților săi proprietari, ansamblul clădirilor monumentale renascentiste din Ferrara fiind înscris în anul 1995 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Pe un alt pliant-reclamă am găsit referiri la Lucreția Borgia, la legătura acesteia cu castelul, curiozitatea îndemnându-mă să traduc și aceste informații, dar mult mai simplu, acolo, pe loc, textul fiind unul mult mai telegrafic. Se spune în pliant că fiica Papei Alexandru al VI-lea, malefic personaj feminin, știam eu, ”victimă a complexelor jocuri politice”, scrie în prezentarea italiană, a ajuns la Ferrara pentru cea de-a treia sa căsătorie cu Alfonso I d’Este. În ciuda mitului, continuă pliantul să spună, a unei reputații care pune la încercare trecutul ei dificil (mi s-a părut extrem de interesantă încercarea de ”reabilitare” a personajului de către acest text, de aceea încerc să folosesc în română aproape aceleași cuvinte folosite de exprimarea în italiană), alături de poveștile de amor, intrigi și otrăvuri (!), această femeie își cucerește supușii, inițiind un mecenat ducal care transformă castelul într-un creuzet literar și cultural. Aproape că mă emoționează povestea! Și ar trebui, probabil, crezută, dacă ținem cont că aici, la Ferrara au scris Torquato Tasso, poet italian, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai Renașterii italiene și Ludovico Ariosto, de asemenea poet din epoca Renașterii. Și a pictat, printre alții, Piero della Francesca, artist care va avea o puternică influență asupra pictorilor renascentiști. Îl întreb pe prietenul nostru Alessandro, în italiana puțină în care mă descurc, cum e posibil ca Lucreția Borgia să fie zugrăvită într-o asemenea lumină. Răspunsul mă lasă fără cuvinte: ca în cazul multor altor personalități, istoria a mutilat povestea acestei femei, i-a fost creată o identitate mai mult teatrală, dramatică, adevărul este că ea a fost iubită de către supuși și, în perioada ei, s-a trăit bine! Neavând alte informații care să susțină afirmația, mă opresc aici cu această poveste.
Ieșind din castel, în piața din spatele său, îmi atrage atenția, prin profilul amenințător proiectat pe cer, statuia care-l înfățișează pe Girolamo Savonarola, vestitul inchizitor. (După Lucreția Borgia, prezența aceasta e chiar firească!) Născut în 1452 la Ferrara, ca fiu al unui mic nobil local, Niccolò Savonarola, Girolamo își începe aici studiile de filosofie, muzică, medicină și desen. Încă de tânăr, de la vârsta de douăzeci de ani, critică intens corupția și decadența moravurilor societății din vremea sa. Publică în acest sens cărțile ”De ruina mundi” și ”De ruina ecclesiae”, în cea de-a doua critica sa atingând și moralitatea clerului. Câștigă mulți adepți și, în special, simpatia poporului, prin predicile sale acide, inclusiv la adresa familiei de Medici. Continuând într-un fanatism religios, va captiva și, în același timp, va înspăimânta masele cu viziunile sale apocaliptice, ajungând să ardă pe rug, în Piazza della Signoria, instrumente ale păcatului precum: oglinzi, produse cosmetice, haine elegante, instrumente muzicale, obiecte de artă, cărți considerate imorale și texte ale unor cântece laice. Se spune că însuși Sandro Botticelli, impresionat de aceste predici și practici, și-ar fi aruncat în foc tablourile pe teme mitologice, conținând nuduri feminine. În același loc însă, în Piazza della Signoria, trupul lui Savonarola va fi ars pe rug, după ce a fost judecat și condamnat la moarte prin spânzurare, de către un tribunal inchizitorial. Cenușa i-a fost aruncată în apele râului Arno. Condamnarea sa a survenit după ce a refuzat să dea ascultare interdicției de a nu mai ține predici publice, dată de Papa Alexandru al VI-lea (Borgia).
Părăsim piața, cu figura amenințătoare a lui Savonarola, la ora prânzului și căutăm un restaurant. Găsim unul cu o mică terasă (în Italia, două mese pe un trotuar și patru scaune, de multe ori de culori și modele diferite, de parcă ar fi fost împrumutate de prin apartamentele din jur, cu fețe de masă care acoperă, uneori, o vopsea scorojită, pentru care plătești o generoasă ”coperta”, constituie o terasă!). Toaleta restaurantului, însă, face toți banii! Cel puțin cea a doamnelor, pe care am vizitat-o. Pe unul dintre pereți, acoperind aproape jumătate din el, trona un Gustav Klimt! Reproducere, desigur! Al unui reprezentant al avangardei vieneze și nu al Renașterii italiene, desigur. Dar, oarecum, în temă!
După prânz, drumul de întoarcere la mașină duce printr-o mică piațetă, neobservată înainte, probabil datorită interesului crescut de a găsi un restaurant. Un mic târg de carte veche, câteva tarabe, deasupra cărora, ridicându-mi privirea, descopăr pe un zid un imens calendar solar. Încă o dovadă că Italia este, în orice loc, pe orice zid, oriunde ai privi, fascinantă și surprinzătoare.
Arhiva rubricii Jurnal de călătorie
Vezi și arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
