”Cearșaful din fereastră” de Letiția Vladislav

329
leviathan letitia vladislav proza emigrare comunism

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roNoiembrie a început cu ninsoare. Ziua morților. Parcă aveam creierul gol. Nu-mi mai puteam aduce aminte ce făcusem cu un an înainte. Mai mergeam la Institut. Wolf ne dădea dictări aproape zilnic, aveam note destul de bune, ținând cont de stresul în care mă aflam. Stăteam în sufragerie, cu lumina stinsă, și mă gândeam cum o fi arătând Bucureștiul la ora aia, dacă plouă ori ninge, dacă vecinii mei terminaseră cu pregătirile pentru duminica morților, împărțind bunătăți în jurul lor, dacă cei de peste drum se mai întâlneau la un pahar de votcă sâmbătă seara, după treaba la radio, Margareta mai căuta iubiți tineri și arătoși, asasinii tatălui ei erau la închisoare ori erau securiști, lumea vorbea, dar nimeni nu știa nimic, cine știe, și securiștii făceau trafic de droguri, altfel n-ar fi trăit așa de bine și nu s-ar fi plimbat vara la Monte Carlo, unde eu nu îndrăzneam nici să visez din lipsa banilor. Mă gândeam la cei care intraseră în apartamentul gata plătit, vecinii ziceau că erau țigani care colaborau cu securitatea, eu i-am văzut numai la ușă, când au venit să ne arate repartiția și că vor locui acolo, și că doresc să abandonăm cât mai repede apartamentul, ceea ce, bineînțeles, nu am făcut. Omul era șofer pe un camion ce transporta ceva în străinătate, iar eu mă gândeam că n-am ajuns nici până la Praga, cu toți banii Susanei Sanchez, din motive necunoscute, iar el mergea săptămână de săptămână prin Germania capitalistă, nu putea fi unul ca noi, imposibil, el era mână în mână cu cei puternici. Cu siguranță, zicea Mircea, alt vecin, colabora cu securitatea. Acest cuvânt începea să facă parte din viața noastră. În țară nu ne durea nici în cot de securiști. Sunau la ușă după miezul nopții, te urmăreau pe stradă, mai ales pe Victoriei, cam pe la Amzei era ăla cu pantalonii descusuți la amândouă picioarele, flendureau două bucățele după papucii lui, în vreme ce mă urmărea cu o rigurozitate nemaipomenită. Știam că-i securist. Bărbatul unei fostei colege de la școala unde lucrasem cu trei ani în urmă, înainte să mă dea afară, pentru că protestasem în favoarea țiganilor din Rahovei, elevii mei, care erau magnifici, iar directoarea, după ce văzuse ce buni sunt, încercase să-i împartă în alte clase, iar ei și familiile lor făcuseră grevă în fața școlii, halal să-i fie, tot securist, care încerca să mă prostească să-i transcriu apartamentul, iar el o să-mi procure pașaportul, ei bine, acestui idiot i-am povestit de cel cu pantalonii descusuți și, după ce s-a oprit din râs, mi-a spus că este un coleg de-al lui, bineînțeles unul rău, măgarul care își luase meseria prea în serios, și alerga după mine prin tot orașul, pentru că eu aveam prieteni americani și, informat cum era, ăștia scriau la ziare, nu trăgeau cu pușca în aer. Deci erau periculoși pentru sistem și eu, aliata lor, trebuia să fiu păzită. Într-o bună zi, era primăvară și îmi cumpărasem ghiocei din Amzei, i-am văzut pantalonii printre florile puse în față, înainte să te pierzi printre legume și fructe.

– Vrei ghiocei?, l-am întrebat, te invit la o cafea și-ți povestesc despre mine, nu trebuie să mai alergi ca la maraton prin tot centrul, ori la periferie…

– La periferie sunt alții, mi-a răspuns, iar cafeaua… zău, nu știu, o să am probleme…

Unul ca tine, i-am spus, nu poate avea probleme.

Lângă primărie era o cofetărie și am intrat. Era un tinerel, poate câțiva ani mai verde ca mine.

– Cum te văd, i-am spus, n-ai să ajungi general, ești prea tânăr, de-aia te-au trimis la spionajul populației.

– Credeți?

Nu mă tutuia. Era civilizat. Iar eu nu aveam nici un motiv să-l urăsc. Aveam actele de emigrare depuse de un an și ceva, era clar că vom pleca, el va rămâne în urmă, fugind după alții… Primăvara mă zăpăcise, stăteam la masă cu spionul și sorbeam cafeaua în liniște.

– Și americanii?, încercă el, timid, să mă tragă de limbă.

– Trăiesc.

– Când vin?

– Habar n-am. Când vin stau în hotel și alde domniile voastre știți totul, chiar dacă sunt încă în avion. Domnișoara Viorica vă informează…

– Cine-i asta?

– Întreabă-ți generalul. El știe.

– Chiar emigrați?

– Da, i-am spus, vom părăsi țara.

– Sunteți de treabă, zise, nu credeam, dar sunteți.

Se ridică și chemă vânzătoarea.

– Plătesc eu, i-am spus, a fost interesant. Păreți cumsecade. Îmi pare tare rău că nu am nici o aventură să vă livrez…

Râse.

– Vă urmăresc de mult…

– Știu. Pantalonii. Cusătura este ruptă…

Râse din nou.

– Ar trebui să mai trec pe-acasă. Maică-mea rezolvă totul.

O strângere de mână, un la revedere, alt la revedere, el în fața ușii, evident derutat, eu, încă pe scaun, chiar emoționată.

– Ne vedem, i-am spus, aici ori pe Dorobanți, în fața grădiniței…

A ieșit fără să întoarcă capul și s-a pierdut printre oamenii de pe stradă. Nu l-am mai văzut niciodată. Securiștii făceau parte din viața noastră cotidiană, nu puteam fugi de ei. Când Garabedianii și-au agățat un cearșaf alb la ferestrele de la etajul cinci, pe care scria ”VREM SĂ PĂRĂSIM INFERNUL ROMÂNIA, VREM PAȘAPOARTE!”, l-am văzut pe securistul care era responsabil cu cartierul nostru, cum se uita ca un nebun în sus și nu știa ce să facă. Parcă încremenise. Cineva a chemat miliția, dar nu era securistul. El nu făcuse un pas înainte, stătea acolo și nu putea crede că la capătul Ferentarilor cineva face revoltă și nu moare de frica represaliilor.

N-a durat prea mult până s-a umplut strada de milițieni, înarmați de mama dracului, unii urcaseră cu liftul până sus, încercând să spagă ușa, însă Garabedian se gândise mai devreme la asta și stropise toată intrarea cu benzină.

– Arunc tot blocul în aer, strigase, am multe canistre aici, murim noi și muriți voi, coborâți și conversăm…

Nici vecinii nu știau de planul armeanului și îngroziți de ce auziseră, au fugit toți pe scări, ca la cutremur, pentru că ei nu vroiau să emigreze nici măcar la dreapta Domnului, așa că era mai sigur în fața blocului, uitându-te în sus până te apuca amețeala. Blocul nostru era într-o febră de sărbătoare, așa ceva nu mai văzuserăm niciodată, începuserăm să-l admirăm pe George, până și vecinii care nu dădeau doi bani pe ei, erau acum de partea lor.

– De ce nu pleacă în Armenia, întrebă unul, ce să facă el în America?

– Repară mașini ori fură, zise altul, ce crezi că americanii îl așteaptă cu flori la aeroport?

Milițienii și George se tocmeau ca la iarmaroc. El, sus, la fereastră, ei, jos, în stradă.

– Vă rugăm să luați cearșaful…

– Nici nu mă gândesc.

– Este un act terorist.

– Așa-i. Vreau un pașaport. Aștept de multă vreme.

– Nu vă pot da unul pe loc. Durează.

– Vreau să vorbesc cu generalul de la Iorga.

Nu știu dacă a fost generalul cel care a apărut acolo, după o jumătate de oră. Făcusem două fotografii și mă gândeam să le dau americanului care auzise de revoluție și venea spre mine.

– Am două fotografii, i-am spus. Nu garantez că-s bune.

– Îmi dai filmul și văd eu.

A venit, a urcat, a luat filmul și după ce am sporovăit o vreme a plecat. Acum chiar eram o trădătoare de țară. Îmi era egal. George, zăpăcitul de George, era mai curajos decât noi toți, el făcuse ceva ce eu nu m-aș fi încumetat, el era eroul zilei. Mă simțeam slabă și mă rușinam de slăbiciunea mea. Noul venit a urcat cu liftul până sus, era cineva, precis, altfel nu l-ar fi primit Garabedian în sufrageria lui, s-a asigurat că nu erau canistre niciunde, nici măcar goale, numai o sticluță de Pepsi, unde fusese benzina cu care George stropise covorașul de la intrare. Omul i-a promis pașaportul visat, George a coborât cu el, s-a urcat într-o dubiță și a lipsit o lună întreagă din viața cartierului și din casa lui. Lumea nu se mai oprea din povești, George devenise o legendă vie. La alimentara erau, ca printr-o minune, ouă, hârtie igienică, fără coadă, lapte și vin de Murfatlar. Geta alerga de nebună cu cei doi copilași după ea, se pare că o duceau foarte prost, nu tu bani, nu tu mâncare, nu tu slujbă. Eu i-am oferit ajutorul. Venea deseori la noi cu cei mici. La puțin timp după ce George s-a întors de la pușcărie, curățase destui cartofi, ne povestise, însă nu-l bătuseră, le era frică de presa străină, ținea în mână cele cinci pașapoarte ca cinci bucăți de aur. I-am condus la aeroport. Ultimul lor drum. A fost ultima oară când i-am văzut împreună. Ani mai târziu am auzit că George a murit de cancer. Iar securistul care i-a trădat, zicea sora lui, prietenul din copilărie, mâna lui dreaptă și jumătatea de inimă, s-a spânzurat, pentru că nu mai putea trăi cu imaginile sinistre ce-i ocupaseră mintea. În sufragerie, singură, cu gândurile mele. Ce face viața cu noi?! Sau ce am făcut noi cu viața noastră?! Eu, de pildă, ce am făcut eu cu tinerețea mea? Ardeam de plăcere să lucrez la Radio, scriam ca o nebună, avusesem mare succes, avusesem un nume, eram cineva, nu o necunoscută. Și acum? Dacă aș fi aprins veioza, puteam să-mi văd cărțile în bibliotecă. Mândria mea. Erau. Nu mai puteam scrie. Nu mai simțeam nimic. Magia Bucureștiului ieșise din mine după controlul pașapoartelor, la Nădlag, se pierduse, se topise în noapte, nu știu, nu mai era, o puteam chema, dar nu mai venea. Eram cu familia, eram în Germania. Eram singură la începutul iernii.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.